Noul tip de război: conferinţele de pace

Nimic nu pare să fie mai încrâncenat acum, la un foarte înalt nivel, decât baletul pe muzică militară în jurul conferinţelor sau iniţiativelor de pace.

Sigur că stadiul de joc în care este România de acum justifică pe deplin dezinteresul total al guvernanţilor noştri faţă de prostiile astea care sunt bune, poate, pentru alţii, dar aici, în bătălia oarbă în care sunt ei angrenaţi, nu produce absolut niciun fel de dividente politice sau bani ce ar putea fi dijmuiţi în buna tradiţie strămoşească. Poate asta este explicaţia pentru liniştea absolut totală ce domneşte la nivel guvernamental şi lipsa absolut completă de reacţie faţă de mişcările gigantice care se produc în jurul nostru şi care refac rapid, extraordinar de rapid şi de profund, întregul echilipru regional şi continental de securitate, totul în coerenţa unui proces geo-politic global.

Acestea fiind spuse, cu o totală lipsă de speranţă că echipa de acum şi-ar mai putea schimba opţiunile sau comportamentul, să vorbim totuşi despre semnalele profunde şi, de departe, cele mai interesante care apar acum în zona noastră directă de interes. Uitaţi-vă cum toate marile mişcări ale momentului încep să exprime, din ce în ce mai vizibil, o extremă polarizare specifică perioadelor pre-conflict.

Pe de o parte, avem ofensiva americană a sancţiunilor, cu valuri succesive din ce în ce mai ample, lovind în aliaţi şi inamici deopotrivă, o mişcare ce urmează să atingă apogeul în lunile septembrie şi noiembri, atunci când surse credibile convergente anunţă că Trump va decide noi sancţiuni comerciale împotriva Chinei în valoare de 200 de miliarde dolari şi, respectiv, 4 noiembrie, momentul confirmat când SUA vor aplica cele mai dure sancţiuni comerciale din istorie oricărei ţări sau companii care va îndrăzni să mai aibă relaţii economice cu Iranul.

De cealaltă parte, se organizează un răspuns din ce în ce mai complex şi extins, cu participarea a multe ţări, laolaltă aliate sau inamice ale SUA. Răspuns caracterizat de mulţi analişti drept un front defensiv care să compenseze pierderile estimate prin deciziile luate de Donald Trump.  

Tehnic, era predictibil.

Într-atât de predictibilă situaţie, într-atât de predictibile reacţiile îngrijorate sau disperate ale ţărilor ce deja încep să sufere de pe urma sancţiunilor americane, într-atât de puternice presiunile cercurilor de afaceri care simt că ploarizarea asta nu mai este un simplu diferend comercial ci alunecă înspre un război economic în toată regula, încât guvernele au trebuit să găsească o cale de acţiune care să le ofere o posibilitate de a se uni, depăşind diferenţele ideologice, într-un demers pictat în culorile corectitudiii politice şi care să poată fi servit ca atare opiniilor publice poate uimite de ce urmează să se întâmple.

Pentru asta, strategii noului demers, dealtfel foarte spectaculos, ruşii au ales să joace cu retorica şi armele politice ale americanilor, întorcându-le jocurile în propria ogradă. Construcţia este profesionistă şi a implicat, într-o primă etapă, crearea premizelor de succes pentru cele două momente în care echipa diplomatică a lui Trump a investit la maximum în speranţa că imaginea externă după eventualele două reuşite fabuloase aflate în pregătire avea să fie suficientă pentru a proiecta în istorie imaginea unui Preşedinte "făcător de pace" cum el însuşi se prezenta. Pentru asta, ruşii au pus în funcţiune toate canalele puternice pe care le au cu Coreea de Nord, au rugat China să facă la fel, aşa încât Summitul Trump-Kim Jong Un chiar să i se pară liderului american o victorie uriaşă, fără precedent, pe care s-a grăbit s-o anunţa ca atare. Între timp, "prietenul" său Kim  pare-se că nu a renunţat deloc la programul său nuclear, ba chiar merge rapid mai departe pe calea miniaturizării încărcăturilor nucleare şi a producţie de rachete purtătoare, astfel încât Trump nu a mai avut altă soluţie decât să decomande programul de vizite pe care Secretarul său de Stat urma să le facă la Phenian pentru a pregăti vizita lui Kim Jong Un la Washington.

Pe un model similar, şcoala diplomatică a Moscovei a pregătit, după modele scrise în anume cărţi, cealaltă întâlnire la nivel înalt, cea de Helsinki, prezentată tot ca un moment de înt;nire între prieteni care avea să schimbe soarta lumii, chiar dacă preţul minor ce avea să fie plătit era semnalul dat de Trump, acela de neîncredere a sa în calitatea informaţiilor şi analizelor oferite de serviciile de intelligence reunite. Provocând instantaneu schimbarea totală a percepţiei opiniei publice internaţionale şi naţionale în demersul liderului american.

Pe acest fundal, jocul care începe acum putea să rămână doar la contra-măsurile economice la sancţiunile americane. Interesant, dar nu suficient şi, în orice caz, nu producător de simbolică politică aferentă care să fie un semnal global că, în profunzime, intenţiile sunt serioase şi pot avea implicaţii mai mari, semnal caracteristic oricărei alianţe aflate în pregătire.

Iată de ce alegerea de acum este ca cei care se opun sancţiunilor americane şi, în sens mai larg, politicii promovate de Trump, să organizeze conferinţe de pace şi reconstrucţie în zone interesante sau vitale pentru SUA şi la care americanii să nu participe.

Iată trei momente semnificative.

1. Joi, Uniunea Europeană, prin vocea Federică Mogherini, Înalt Reprezentat al UE pentru politica externă şi securitate şi a lui Neven Mimica, comisarul pentru cooperare internaţională şi dezvoltare, a anunţat că deblochează, cu efect imediat, prima tranşă de 18 milioane de euro din totalul de 50  de milioane pentru Iran, ţară caracterizată de SUA drept "stat terorist". Scopul ajutorului: "ajutorarea Iranului să facă facă faţă principalelor probleme economice şi sociale, măsura înscriindu-se în cadrul cooperării UE-Iran după adoptarea planului comun de acţiune". Semnal direct şi imposibil de interpretat altfel decât semn de revoltă împotriva presiunilor lui Trump.

2. Luna viitoare, la Ankara, la iniţiativa Preşedintelui Erdogan, va avea loc un Summit privind procesul de pace şi reconstrucţie post-conflict în Siria. Alături de Preşedintele Putin şi-au confirmat prezenţa Preşedintele Macron şi doamna Cancelar Merkel. Iarăşi lovitură directă împotriva intereselor americane, din moment ce SUA nu recunoaşte "formatul Astana" de convorbiri de pace (Rusia, Turcia şi Iran) şi vrea să negocieze doar în "formatul Geneva", dovedit acum, din păcat, ineficient şi, ca atare, irelevant, în principal datorită diviziunilor ireconciliabile între grupările "rezistenţei siriene", ele însele pe cale de dispariţie în teren. Germania şi Franţa fac o alegere diplomatică, economică şi militară ce le permite să-şi formuleze propriile planuri de joc în Orientul Apropiat, de data asta în cooperare cu noii şi neaşteptaţii aliaţi.

3. Pe 4 septembrie, la Moscova, va avea loc o conferinţă internaţională privind viitorul Afganistanului şi a modalităţilor de reconstrucţie a ţării. Cu participarea deja confirmată a talibanilor şi a 15 ţări printre care China, Pakistanul şi Iranul, în absenţa reprezentanţilor guvernului afgan susţinut de SUA. Semnal de forţă extrem de interesant şi posibil precursor al unor mişcări politice masive interne în Afganistan, ţară în care misiunea multinaţională trăieşte momente foarte tensionate şi, orice caz, nu a reuşit să aducă, nici după atâta timp, pacea şi securitatea promise. Dacă talibanii vor fi recunoscuţi ca interlocutor credibil şi imposibil de ignorat în viitorul proces de pace, fie şi doar de cele 15 ţăr participante la conferinţă, urmările ar putea fi similare cu situaţia de acum din Siria.

Aceasta este situaţia de moment. E fluidă. În curgere rapidă. Potenţată de forţe ample şi cu susţineri multiple. Nimic nu spune acum cine urmează să piardă şi care ar putea fi amploare câştigurilor prezumate. Tocmai de aceea, conducerea unui stat ar trebui să aibă acum planuri pentru orice tip de dezvoltări ale situaţiei. Cu cât mai mic este statul, spun manualele de bună guvernare, cu atât mai multe şi bine puse la punct trebuie să fie planurile sale de supravieţuire.

Noi de ce ne vrem să ştim cum ar putea supravieţui mai bine România în lumea de după aceste Conferinţe de pace?