Dar societăţile evoluează rapid, sunt în perpetuă mişcare, generând în consecinţă o presiune constantă asupra sistemelor legislative, nevoite la un moment dat să se adapteze, fie prin apariţia directă a unor noi seturi de legi fie, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, adoptând soluţia deschiderii treptate şi prudente către noile realităţi. Iar problemele aflate în dezbatere sunt fundamentale, e vorba despre viaţă şi moarte şi despre liberul arbitru de care poate sau nu dispune un individ în societatea umană a începutului de secol XXI.

Iată, spre exemplu, noua şi atât de mult comentata Lege asupra bio-eticii discutată acum în Parlamentul francez. Una dintre prevederi, deja aprobată de parlamentari, acordă şi femeilor celibatare şi celor lesbiene dreptul la „procreare medical asistată“ (PMA). Votul parlamentarilor a fost larg majoritar în favoarea acestei prevederi a legii care beneficiază de susţinerea opiniei publice pentru această măsură (în sondaje recente, 66% sunt în favoarea PMA pentru femeile celibatare şi 64% în cazul femeilor lesbiene). Şi Academia naţională de medicină şi-a dat acordul, cu toate că în avizul publicat pe 21 septembrie există un avertisment semnificativ: „Conceperea deliberată a unui copil care să fie privat de existenţa tatălui constituie o ruptură antropologică majoră“, existând „riscuri“ pentru „dezvoltarea psihologică“ a copilului. În acest moment, legislatorii s-au oprit din avântul lor de deschidere a porţilor doar la această inovaţie majoră dar, notează câţiva analişti, chiar şi propunerile refuzate arată că, pe viitor, s-ar putea să existe discuţii şi presiuni majore care, cândva, să ducă la modificări legislative în consecinţă. Era vorba, în propunerile refuzate, despre extinderea acordului pentru PMA pentru orice persoană care dispune de un organ de reproducere feminin, cât şi posibilitatea unei „PMA post-mortem“, adică de posibilitatea de folosire de către o femeie văduvă a spermei congelate a soţului decedat pentru fecundarea unui embrion. Pe cale de consecinţă, deputaţii analizează acum subiecte extrem de delicate şi care, în sine, sunt posibil de a genera legislaţii conexe, cum este cel al filiaţiei copiilor cuplului de lesbiene (nume de familie, drept la moştenire direct şi derivat din relaţiile de rudenie, extinderea dreptului la moştenire în raport cu rudele ambelor femei din cuplu etc.). dar şi dreptul de „acces la origini“ cerut de copiii născuţi din donare de spermă, ridicând parţial sau total secretul absolut garantat până acum de băncile de spermă. Caz în care vor trebui, din nou, legi care să definească dreptul de moştenitor al copilului faţă de tată natural dovedit pe bază de test ADN.

Legea franceză vine să se adauge altora asemănătoare la nivelul UE şi din această cauză chiar este posibil ca procesul să se extindă în continuare ca expresie a „rupturii antropologice majore“. Astfel, un număr de 10 ţări din UE autorizează procrearea medical asistată atât pentru femeile celibatare cât şi pentru cuplurile lesbiene: Portugalia, Spania, Irlanda, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia şi Finlanda.  Procedeul este autorizat doar în cazul femeilor celibatare şi nu pentru cuplurile lesbiene în Estonia, Letonia, Ungaria, Croaţia, Bulgaria, Grecia şi Cipru. În Austria şi Malta, procedeul este permis cuplurilor lesbiene dar nu şi femeilor celibatare.

A doua decizie care provoacă o serie de controverse aprinse este cea luată săptămâna trecută de Curtea Constituţională din Italia care, de facto, a depenalizat sinuciderea asistată în cazul persoanelor „menţinute în viaţă cu ajutorul aparatelor şi suferind de patologii ireversibile care le provoacă suferinţe fizice şi psihologice considerate drept insuportabile“. Cazul de la care s-a plecat este cel al unui DJ italian ajuns teraplegic care, în 2017, a fost dus într-o clinică elveţiană specializată în asemenea proceduri. Ceea ce a decis acum Curtea Constituţională este că, după ce se va opţine votul pozitiv al Parlamentului, an condiţii foarte stricte medicale, se va putea trece la sinucidere asistată dacă, repet, se constă existenţa unei patologii ireversibile şi care provoacă suferinţe extrem, întreg procesul trebuind să fie supervizat de autorităţile publice. Cu certitudine, şi în acest caz, asistăm la  reflexul legislativ al unei schimbări societale într-o ţară cu asemenea tradiţie catolică şi în care, până în acest moment, codul penal prevede o pedeapsă cu închisoarea între 5 şi 12 ani pentru “instigare sau asistenţă la suicid“. De fapt, susţin mulţi specialişti, dezbaterea de acum ajută la un singuir lucru, dar acela decisiv: intrarea în legalitate a suicidului asistat practicat acum la modul discret de mulţi medici care răspund cererilor presante şi disperate din partea familiilor. Să vedem ce va decide Parlamentul dar, până atunci, să notăm faptul că Giuseppe Conti, şeful guvernului italian, şi exprimat „dubiile“ în privinţa legislaţiei respective şi, dacă totuşi se va decide acest lucru „trebuie cel puţin să recunoaştem dreptul de obiecţie de conştiinţă din partea oricărui medic ce ne va putea face acest lucru“.

Există o problemă morală: este recunoscut şi apărat “dreptul absolut la viaţă“ (invocat ca argument suprem şi în argumentaţiile bisericilor creştine împotriva avortului), dar sunt puţine ţări care au îndrăznit, oficial, să legifereze „dreptul la moarte“ în numele liberului arbitru şi care poate să însemne respectarea dorinţei unei fiinţe umane de a putea muri în demnitate, fără suferinţe inutile. Replica bisericilor este bazată pe argumente teologice şi pe invocarea moralei creştine, cerând medicilor să formuleze de fiecare dată, dacă aşa ceva li se va cere în mod legal, o „obiecţie de conştiinţă“. Contra-replica este că ar putea să se stabilească o diferenţă legal acceptabilă între „eutanasie“ şi „sinucidere asistată“. În primul caz, ar fi vorba despre acţiunile întreprinse pentru a curma viaţa cuiva, în general de către un medic, în cadrul unei proceduri foarte bine definite şi încadrate legal. Iar dacă eutanasia este făcută la cererea voluntară a unei persoane, intră în categoria „eutanasie voluntară“. Sinuciderea asistată înseamnă că actul final este îndeplinit cel mai adesea de persoana respectivă, în prezenţa personalului medical, tot în condiţii specificate de lege. Asta se întâmplă acum în Elveţia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Canada şi Columbia. Iar sinuciderea asistată este permisă în mai multe locuri decât eutanasia: în numeroase state din SUA (inclusiv în California, Colorado, Hawai, New Jersey, Oregon, statul Washington, Vermont şi în Districtul Columbia) şi în statul australian Victoria.

Dezbateri pe aceste teme, pro şi contra, încep să aibă loc în multe dintre ţările vecine nou şi, la un moment dat, în sincronismul nostru social întârziat, ar putea să fie oarecum interesante în secolul ce vine. Dar, cu noi şi mai ales fără noi (ceea ce poate să fie un semn bun), problematica se aprinde în Europa ca semn al timpurilor în schimbare.