Sunt invidios şi îmi e ciudă că ne desparte o asemenea uluitoare prăpastie de ştiinţă diplomatică, ştiinţă şi capacitate de guvernare, lideri pentru în stare să pregătească o viziune naţională pe care s-o lege de priorităţi strategice construite rapid, în cercuri concentrice, mai întâi în zona imediată de interes, întinzând apoi antene de contact cu spaţii din ce în ce mai depărtate, reuşind să se propună şi mai apoi să se impună drept cap de pod imposibil de evitat.

Este absolut remarcabilă succesiunea succeselor de acum, profitând la maximul de parteneriatul strategic politic, economic şi militar cu Rusia, totul în contextul în care cele două ţări au înţeles că trebuie să se mişte extrem de repede pentru a valorifica la maximum spaţiul liber lăsat de retragerea intereselor şi prezenţei americane din întreaga zonă fierbinte a Orientului Apropiat. 

Şi au acţionat în consecinţă, redeschizând în paralel şi relaţia cu UE.

Dar cel mai important lucru, rezultat direct din noua viziune a Turciei, era să negocieze cu Rusia, apoi cu partenerii din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai asupra unui statut care urma să-i confere - şi asta începe să se concretizeze acum – o poziţionare unică de leadership în întreaga lume musulmană, cu foarte mult dincolo de limitele primului cerc imediat, acela a vecinătăţilor imediate sau chiar dincolo de graniţe a ceea ce fusese odată frontierele Imperiului Otoman. Aici a fost oferta lui Erdogan pe care Putin a ştiut s-o aprecieze la justa sa valoare: spre diferenţă de americani care au încercat să aplice forţa militară pentru a aduce ordinea şi valorile occidentale în administraţia şi viaţa de fiecare zi ale ţărilor Islamului, Turcia se propune drept lider al unui islam moderat, tradiţional dar nu habotnic şi, în orice caz, total opus fanatismului jihadiştilor. Şi, ca atare, posibil interlocutor privilegiat care, atunci când e nevoie, să acţioneze ca mediator între Occident şi reticenţele tradiţionale ale lumii musulmane, devenită acum, pe zone întinse, din ce în ce mai deschis anti-americană şi, prin extensie, anti-occidentală.

Un demers în principiu interesant dar care, mult timp, a produs o stare de intensă competiţie cu altă ţară care îşi dorea exact acelaşi statut de prieten privilegiat al Occidentului: Arabia Saudită. Partener care nu pune nici condiţii şi nici întrebări în primul rând al americanilor, totul culminând cu secvenţa de neuitat a „dansului săbiilor“ în care s-a angajat Donald Trump, tocmai pentru a arăta cât de apropiate sunt cele două ţări şi cât de tare împărtăşesc aceleaşi idealuri umaniste.


FOTO EPA

Dar relaţia respectivă s-a tensionat extrem în ultimele săptămâni şi Arabia Saudită, vârful de lance pe care se baza Trump pentru a conduce o eventuală acţiune punitivă împotriva Iranului, a devenit nefrecventabilă după episodul uciderii ziaristului saudit în consulatul Arabiei Saudite din Istanbul, acţiune oribilă denunţată în faţa lumii întregi de Turcia. Iar Erogan, a devenit instantaneu exemplul dat peste tot în lume de luptător pentru drepturile omului şi lăudat de aceleaşi organizaţii internaţionale care îl incriminau pentru valurile de arestări sub acuzaţii diverse legate de lovitura de stat militară eşuată, de toţi ziariştii şi acum în închisori sau organismele de presă suspendate.

Drept care, poate chiar pentru o perioadă rezonabilă de timp, Turcia îşi poate dezvolta cu succes oferta specifică pentru spaţiul musulman. Mai  ales că vine cu două argumente concrete şi, în definitiv, cu cel puţin o ofertă de nerefuzat. Aceasta vine din noul său statut de protector (alături de Rusia şi Iran) al Siriei. Eliminând ultime urme ale rezistenţei jihadiştilor islamici şi dovedind că Acordul semnat cu Rusia privind Provincia Idlib poate fi aplicat, chiar dacă lent şi cu mai mare greutate decât se sperase iniţial, fiind necesară nu numai protecţia poliţiei militare ruseşti, ci şi aducerea unor detaşamente de luptători Spetnaz. Dar faptul că Turcia are statututl respectiv a transmis un mesaj foarte important: Ankara şi Moscova (şi nimeni altcineva) au reuşit să securizeze Damascul, locul spre care duc toate drumurile în lumea musulmană. Evident că nu este vorba doar despre atât, ci semnalul este că se începe securizarea căilor de transport energetice înspre Mediterană, sub adăpostul forţelor terestre şi aeriene ruseşti şi turceşti dar şi a Flotei ruse din Mediterana şi din Marea Neagră.

Şi, astfel, Turcia, cu acordul Rusiei şi înspre entuziasmul Iranului, se apropie cu încă un pas spre posibilitatea de a fi gerantul de reţele de transport energetic, preluând astfel o parte importantă din supremaţia ţărilor din Golf. Şi că lucrurile stau aşa, demonstrează recentu anunţ al Gazprom care a spus că va fi operaţională anul viitor om conducta Turkish Stream (care a înlocuit proiectul South Stream) prin Marea Neagră. Uitaţi-vă bine la hartă şi vedeţi unde ajunge această conductă pe teritoriul Turciei:  

De ce vă rog acest lucru? Pentru că este cu mult, mult mai relevant pentru raţionamentul dezvoltării exponenţiale a Turciei noul mega-proiect strategic al „Canalului Istanbul“ care va fi construit în coridorul Kucukcekmece-Sazlidere-Durusu din Istanbul, cu o lungime de 45 Km , paralel cu Strâmtoarea Bosfor şi care va permite circulaţia a 160 de nave pe zi. În apropierea imediată a terminalelor de la Turkish Stream şi a noului aeroport internaţional.

Costul proiectului este de 15 miliarde de dolari, dar beneficiile economice şi valoarea militară sunt inestimabile.

Ce m-a făcut invidios este însă o afirmaţie făcută ieri de ministrul turc al Transporturilor şi Infrastructurii (adică, cum ar veni, dacă se poate spune aşa, omonimul domnului Şova, expertul găsit de doamna Dăncilă) cum că de ce ar trebui oare ca ţara să aştepte 2020, anul anunţat pentru demararea proiectului care trebui terminat în 2023? Nu, zicea domnia-sa, îi dăm drumul la anul şi îl încheiem mai repede!

Poate de dvs nu vă cuprinde invidia. Pe mine da. Dar şi furia că noi avem doar incompetenţii şi imbecilii care nu numai că nu ştiu ce e aia viziune naţională, ci, cum spunea disperată Corina Creţu, nici măcar nu sunt în stare să facă un proiect pentru care să ia pe gratis miliardele care zac nefolosite la Bruxelles. Este un blestem naţional această prostie şi indolenţă care, la modul cel mai propriu, ne-a făcut ca acum să constatăm că autostrăzile lumii civilizate se opresc la graniţa noastră de vest. Acum, vom fi penalizaţi pe termen lung de rezultatele acestei guvernări analizată pe larg în cele Raportul MCV şi Rezoluţia PE. Dar asta e doar cea mai nefericită completare a unei generale distanţări, evidente şi din ce în ce mai asumate, de valorile spaţiului european. Ne tăiem liniile de acces şi căile de cooperare.

Adică exact inversul a ceea ce încearcă să facă turcii, în condiţii iniţiale cu mult mai dificile decât cele în care a evoluat România, ţară membră a UE şi beneficiind, teoretic, de toate înlesnirile legal oferite oricărui Stat Membru. Numai că ei reuşesc să construiască la nivel de sisteme strategice iar noi, în fine, ne apropiem de viziunea anunţată de Traian Băsescu: ţepe în Piaţa Victoriei! Dar teamă mi-e că nici pe alea nu le vom avea deoarece, la momentul respectiv, se va observa că nu mai e lemn, totul a fost tăiat şi transportat unde trebuie.

Totuşi, cum fac ăia să le iasă?