Nobelul şi faptele, nu vorbe sunătoare

Ce rost mai are premiul Nobel pentru Pace dacă nu-l ia cine trebuie? Dar îl merită Trump, nominalizat recent să-l primească? Şi cum se poate spori pacea într-o lume tot mai nesolidară cu duşmanii tiranilor?

Ştim oare în ce lume trăim? Ne informează oare măcar presa apuseană cum trebuie, despre cum se configurează această lume dincolo de revoluţia neomarxistă şi neoiacobină din Statele Unite?   

Realizăm oare în ce măsură China îşi perpetuează în tăcerea multora şi supravegherea la sânge a propriei populaţii, şi dezembrarea rezistenţei prodemocratice din Hong Kong şi genocidul antimusulman din vestul ţării, ameninţând tot mai acut pacea globală? Ne şochează genocidul  creştinilor din Nigeria şi alte zone ale Africii, comis de extremişti musulmani? 

Dar recursul Rusiei la arme de distrugere în masa împotriva unui disident atât de popular şi de capabil să organizeze opoziţie politică, precum Alexei Navalnîi, încât să fie plauzibil ca tiranul să-l vrea grabnic lichidat? Ne revoltă că Maria Kolesnikova continuă să fie deţinută de regimul dictatorial al lui Alexander Lukaşenko, un tiran împotriva căruia UE, prea docilă în faţa aliatului său rus, Putin, încă n-a dispus sancţiuni? Sau că Iranul fundamentalist şi Turcia reislamizată exportă în continuare în Siria, Libia, Yemen şi către graniţele Greciei violenţă, moarte extremism?  

Ameninţările la adresa păcii ne privesc pe toţi

Dacă toate acestea nu ne scot din lehamite şi indiferenţă nu înţelegem prea bine ce se întâmplă în satul global. În care şi libertatea noastră e pe ducă. A o apăra presupune a cere şi a ne manifesta solidaritatea cu oricine luptă pentru libertatea, demnitatea şi viaţa lui şi a altora. Ceea ce nu e o probă de altruism şi generozitate, ci o dovadă de raţională asumare a propriului nostru interes, ştiut fiind că victoria libertăţii şi democraţiei oriunde şi oricând sporeşte pacea în întreaga lume.

În acest proces, premiul Nobel pentru Pace poate fi de mare ajutor. Dar numai dacă răplăteşte pe merit. De pildă, o adolescentă din Pakistan ca Malala, împuşcată în cap de talibani pentru că stăruia asupra dreptului ei şi al altor fete de a merge la şcoală, sfidând un islamism de epocă de piatră şi pe aliaţii lui din Vest. Numai dacă încurajează cu adevărat lupta pentru libertate şi drepturi civice a disidenţilor ca Andrei Saharov, sau al eroinelor ca Maria Kolesnikova. Şi dacă le recunoaşte faptele bune celor care, fără a fi eroi sau disidenţi, pun realmente umărul la îngroparea securii războiului, ajutând efectiv la încheierea unor acorduri de pace.  

Nobel pentru liderul din Washington?

Dar îl merită oare Donald Trump? Fox News relevă că deputatul norvegian Christian Tybring-Gjedde l-a nominalizat pentru medierea negocierilor care au dus în luna august la încheierea păcii dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite. Cel de-al treilea tratat de pace dintre statul evreu şi arabi e remarcabil din multe puncte de vedere. Între altele şi pentru că promite să schimbe paradigma relaţiilor principalilor actori din Orientul Mijlociu, inaugurând o eră a bunei înţelegeri, cooperării şi prosperităţii unde au dominat până acum ura, mizeria şi vărsările de sânge. 

Dar cum să i se dea marele premiu tocmai preşedintelui american? Nu-l detestă cordial virtual întreaga presă mainstream apuseană? N-are el nenumărate ”păcate” la activ? Nu e el stăruitor demonizatul şef de stat, vituperat de stânga globală ca presupus ”rasist”, ”fascist” şi ”instigator la tulburări” şi violenţe, comise, în fapt, de extremiştii unor grupări neomarxiste, încurajate de politica de concesii a partidului democrat? 

Erorile comitetului norvegian

E lung şirul greşelilor săvârşite de comitetul celor cinci parlamentari norvegieni care decid cine merită să fie laureaţii premiului Nobel pentru Pace. În panteonul gafelor lor monumentale rămâne înscrisă cu litere nemuritoare decizia halucinantă de a-i acorda în 1994 prestigioasa distincţie unui şef terrorist şi baron al războiului ca Yasser Arafat. Omul bătuse palma cu premierul israelian Itzhak Rabin în negocierile de la Oslo, iar apoi din SUA. Dar nobelizatul lider al OEP avea să respingă repetate oferte generoase de pace. Avea să redeclanşeze, la începutul anilor 2000, un război terorist împotriva statului evreu, reprezentat de cei împreună cu care fusese distins pentru că-şi promiseseră mutual pacea.  

În 2002, norvegienii îi dădeau premiul fostului preşedinte american Jimmy Carter, ale cărui politică abulică şi împăciuitorism, ca şef al Casei Albe, stimulase criminalul expansionism sovietic, invazia rusă în Afganistan, revoluţia islamistă a ayatolahilor, precum şi exportul ei. 

În 2009, i se decerna premiul, ca un soi de cec în alb, unui Barack Obama care încă nu făcuse nimic, decât să rostească la Cairo un discurs de appeasment, fiind totuşi răsplătit pentru că dădea ”speranţe de viitor” şi ”crease un nou climat în politica internaţională”. Halal! 

Prezenţa la Casa Albă a acestui bun prieten al preşedintelui rus Putin n-avea să împiedice nici genocidul sirian, nici expansiunea statului islamic şi nici degringolada unui Vest tot mai defensiv în faţa unor agresive regimuri deopotrivă liberticide şi imperialiste, ca ale Rusiei şi Chinei. 

De ce nu Trump? Ce-l califică…

Tybring-Gjedde, norvegianul care asigură legătura dintre Parlamentul ţării sale şi Adunarea Parlamentară a NATO şi l-a nominalizat pe Trump, stârnind oroarea progresiştilor de pretutindeni, a rostit o evidenţă. Actualul preşedinte american, Trump, a făcut, potrivit lui, ”mai mult pentru încheierea păcii între naţiuni decât majoritatea altor nominalizaţi”. 

Tot el îl propusese cu mai puţină îndreptăţire pe Donald Trump pentru acelaşi premiu, în 2018, când preşedintele american îşi riscase prestigiul, întâlnindu-se de pomană cu dictatorul nordcoreean. 

…şi descalifică

Dar sunt faptele preşedintelui SUA chiar atât de salutare? Dar vorbele? Nu-l descalifică aiurelile răspândite pe Twitter? Şi nu i-a retras Trump pe militarii americani din Siria, lăsându-i de izbelişte pe aliaţii kurzi ai Vestului, ameninţaţi şi de Turcia şi de islamişti? Ba da. Spre ruşinea lui, a Statelor Unite, a democraţiilor şi a întregului Occident.

Or, parlamentarul de la Oslo i-a elogiat şi această faptă, ignorată de altfel de pacifista stângă apuseană, norvegianul considerând-o alt mare merit al lui Trump. Care, după cum a reliefat Tybring-Gjedde, ”a spart tradiţia americană a predecesorilor săi prezidenţiali din ultimii 40 de ani, de a începe un război ori de a vârî SUA într-un conflict militar internaţional”.

Rezultă că…

Dacă n-ar fi decât atât şi Trump ar fi binemeritat din partea unei stângi americane şi a progresiştilor de oriunde şi oricând care vor realmente pacea, mai degrabă decât o revoluţie nihilistă. Dar cum oare să i se ierte că nu e virulent antiamerican? Că a mutat ambasada SUA la Ierusalim fără să stârnească ura eternă a lumii arabe? Că nu se înclină în faţa unui Iran a cărui agresivitate fără precedent în timpurile moderne i-a determinat pe arabii din Emirate să caute pacea cu fostul lor duşman israelian? Că nu militează pentru abolirea capitalismului, care furnizează prosperitatea necesară combaterii sărăciei şi pandemiilor pe glob? Şi că nu s-a închinat în faţa unei tot mai insolente Chine comuniste?  

Ce ne rămâne, dacă nu ne batem noi înşine pentru libertatea condiţionând depistarea adevărului, fără de care nu e nici dreptate şi nici pace, decât să nu le refuzăm solidaritatea celor care luptă? Sau care fac bine? Să punem deci la inimă vorba psalmistului: ”păzeşte-ţi limba de rău şi buzele de amăgire/ Fugi de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea”. 

Petre Iancu - Deutsche Welle