Nici vorbă de război rece – respiraţi abdominal!

Am citit cu atenţie blogul de săptămâna trecută al dlui Cristian Unteanu, care afirmă că „Suntem în zodia războiului rece“, precedat şi urmat de altele pe acelaşi fir de gândire. Găsesc interpretările domniei sale nerealiste şi chiar uşor îngrijorătoare.

Cred că războiul rece se regăseşte mai degrabă în modul domniei sale de a analiza relaţiile internaţionale, în metaforele şahiste folosite, în simplificarea contextului „geostrategic“ mondial la nivel de joc-video, şi mai puţin în configuraţiile de putere reale din teritoriu.

Un link la postare aici. Retorica sa de joc gen „Comandantul Suprem“ sau „Stăpânii Lumii“ se regăseşte în titlurile şi în proza alarmiste ale articolelor domniei sale. Se face mult uz de retorică războinică, de „capete de pod“, „baze intermediare“ şi „retrageri strategice“. Ţărişoara română e în mare pericol nu doar pentru că în afara graniţelor sale zăngăne o tehnică militară tot mai destructivă şi mai sofisticată, ci şi pentru că dezvoltările internaţionale au loc, conform autorului, cu viteză... exponenţială.

Sigur, alarmismul creşte ratingul articolului şi e necesar pentru a deştepta atenţia cititorului român prea preocupat poate de salteaua pe care doarme Elena Udrea în Costa Rica. De asemenea, sunt de acord cu dl. Unteanu că un ghiont de atenţionare nu face rău din când în când. Ca stat aparţinând UE şi NATO, România se simte poate uneori intangibilă şi merită avertizată să fie mai vigilentă. Dar de la defilările aviatice şi marine ruseşti şi tweeturile lui Trump, până la concluzii că s-a întors războiul rece pasul e exagerat.

Am să dau trei argumente pentru care, cred eu, nu mi se pare că ne aflăm în plin război rece şi nici nu ne vom afla în viitorul apropiat.

Nu există superputeri pentru că puterea politică nu mai se mai află de mult timp concentrată în mâna unui stat.

În primul rând, nu există două mari teorii politico-economice care despart lumea. Diferenţa dintre UE, SUA, China, Iran, Turcia şi Rusia (actorii politici citaţi de Unteanu) nu este atât radicală precum pare, gen comunism contra capitalism. Toate sunt entităţi capitaliste. Da, chiar şi China; chiar şi Iran! Ceea ce diferă de la una la alta este felul în care discursul politic încearcă să raţionalizeze exploatarea economică şi socială generată de capitalism. În Iran se foloseşte religia, în Rusia naţionalismul, în SUA populismul, în China pseudo-comunismul, în Turcia politica stării de urgenţă, şi în UE o disperată agăţare de democraţia liberală.

În al doilea rând, nu suntem în război rece, ci poate într-un simulacru al acestuia, pentru că, de fapt, nu mai există superputeri. Şi nu pentru că listele de eşecuri militare atât ale Rusiei, cât şi ale SUA sunt lungi. Nu există superputeri pentru că puterea politică nu mai se mai află de mult timp concentrată în mâna unui stat. Tot mai slăbite de corupţie şi lobbyişti, precum şi tot mai îndatorate, statele naţionale împart puterea mondială cu diverse alte organizaţii transnaţionale, care numără aderenţi de ordinul metropolelor şi manipulează bugete mai mari decât cele naţionale (spre exemplu, valoarea în bani a companiei Apple Inc. e de aproape patru ori mai mare decât a României).

De aici şi corolarul care pune sub semn de întrebare priorităţile politicilor internaţionale ale acestor actori statali şi ale armatelor lor, precum şi independenţa politică a liderilor acestor presupuse superputeri. Globalizarea şi-a făcut treaba şi e suficient să faci o plimbare prin Miami – o zonă cu o mare concentrare de vile ale milionarilor ruşi – ca să îţi dai seama că Rusia nu va bombarda niciodată SUA. Există multiple alte interese ruseşti în SUA şi viceversa; europene în China şi turceşti în Europa. Ca atare, orice intervenţie armată de amploare devine foarte improbabilă.

A reacţiona alarmist la disperata nevoie de atenţie a acestor lideri însemnă a participa în perpetuarea unui simulacru de război care nu reprezintă altceva decât o farsă mediatică.

În al treilea rând, toată această viziune a primejdiei atomice se bazează pe presupunerea că preşedintele Trump e nebun şi că Putin vrea să cucerească Europa. Ambele sunt ipoteze nedemonstrabile. Departe de a fi un Hitler, ca majoritatea populiştilor de azi, Trump e un actor politic calculat care doar joacă cartea rebelului fără a fi însă altceva decât un om al sistemului, preocupat de a câştiga jocul politic în care s-a implicat (preşedinţia).

Ceea ce vor atât Putin, cât şi Trump să cucerească în primul rând e propria lor ţară şi atenţia marilor sponsori electorali. Pentru victorie, algoritmul mediatic de azi le cere să să apară zilnic în buletine de ştiri cu fapte eroice, iar jocul de-a războiul rece constituie o găselniţă facilă de a atrage atenţia jurnaliştilor.

De aceea, a reacţiona alarmist la disperata nevoie de atenţie a acestor lideri însemnă a participa în perpetuarea unui simulacru de război care nu reprezintă altceva decât o farsă mediatică. Cred că e nevoie de mai mult simţ critic, măcar pentru că jocul de-a superputerea are un alt scop în afară celui de a le spori capitalul politic a acestor lideri.

Toate aceste naraţiuni senzaţionaliste cu iz de testosteron şi structură de roman de John le Carré, precum ieşirea din tratate de neproliferare şi lansarea de programe cu baze de rachete în spaţiul extraterestru, abat atenţia de la problemele reale ale acestei lumi. Printre acestea se numără deficitul democratic, prejudecăţile rasiale şi religioase; sărăcia, sentimentul de neîmplinire personal şi degradarea ecologică pe care o perpetuăm fără ruşine. Hai să ne preocupăm mai degrabă de acestea sau măcar să nu le uităm când ne alegem titlurile editorialelor.