Neomenia Chinei şi lecţia lui Vasili Grossman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
dictatura

S-a adoptat legea securităţii în Hong Kong. Adio libertate? SUA ripostează la neomenia Chinei. UE se arată abulică, deşi "viaţa şi destinul" fostei colonii britanice sunt clare şi nu privesc doar China, ci pe noi toţi.

În timp ce Europa îşi cultivă încă (oare până când?) nevolnicia, părând confuză, America a reacţionat la aplauzele dictatorului chinez. În reacţie la decizia pe care şi-a silit, mai nou, simulacrul de parlament s-o adopte, tiranul chinez s-a arătat vesel şi bucuros. Exerciţiul lui Xi Jinping n-a fost, desigur, solitar. L-au însoţit în semn de vie aprobare cu propriile bătăi din palme entuziaste lacheii, delatorii, torţionarii aparatului de stat şi milioane de aplaudaci.

Dar de unde atâta voie bună? Legea proaspăt adoptată ar urma să pedepsească, pe viitor, "separatismul" şi "rebeliunea" în Hongkong. În fapt, fosta colonie britanică îşi vede sugrumat ultimul rest de libertate şi secerată autonomia de care, potrivit tratatelor internaţionale, ar mai fi trebuit să se bucure mult timp.

În reacţie, guvernul american a anunţat proxima invalidare a statutului special conferit Hongkongului în schimburile comerciale bilaterale. Iar Congresul American şi-a amintit de prigonirea sistematică, în multe sute de lagăre de concentrare şi reeducare chineze a milioane de uiguri. A adoptat deci sancţiuni menite să-i usture pe mafioţii din conducerea Chinei.

Dar ne interesează oare şi pe noi? Nu e China departe? Nu suntem la mâna ei? N-a acceptat recent până şi diplomaţia europeană condusă de Josep Borrell, spre maxima ei ruşine, ca ambasadorii Europei să fie cenzuraţi de regimul comunist de la Beijing? Şi unde e Germania doamnei Merkel? Nu ştiu oare dregătorii de la Berlin şi Paris ce se va întâmplă de acum încolo în Hongkong? În restul Chinei comuniste?

Dacă demnitarii germani şi francezi întâmpină probleme în a realiza ce ne aduce viitorul, i-a ajutat miercuri seară substanţial televiziunea publică franco-germană. ARTE a difuzat un lămuritor documentar. E vorba de un film despre comunism, nazism, Stalingrad, genocid şi, graţie unui roman nepereche, intitulat "Viaţă şi destin", de Vasili Grossman, încheiat acum exact 60 de ani în condiţii de prigoană kaghebista, despre cum se pot sfida şi învinge atotputernice poliţii politice, laolaltă cu minciuna, tirania, crima în masă, pe scurt: neomenia regimurilor totalitare.

Această puternică şi perenă condamnare a regimurilor totalitare care au însângerat veacul trecut şi continuă să ameninţe globul e cartea mea de căpătâi despre ororile secolului XX, despre antidotul lor şi despre calea de urmat spre a nu le repeta.

image

Când, acum şase decenii, şi-a terminat de scris cele aproape o mie de pagini ale operei sale capitale, Grossman a oferit-o, naiv, spre publicare unei edituri sovietice. Era de părere că, întrucât respiră "adevăr, durere şi dragoste de oameni", "Viaţă şi destin" ar avea o şansă de a vedea lumina tiparului în poststalinism, fiind o carte depăşind net, în importanţă, persoana autorului.

Era poate singura iluzie pe care a împărtăşit-o cu prigonitorii săi kaghebişti. Sub Nikita Hruşciov poliţia politică l-a reţinut deci nu pe el, ci, înţelegându-i corect uriaşul potenţial subversiv, anticomunist şi democratic, i-a arestat tulburătorul, ardentul, adevăratul, îndureratul, sfâşietorul, demnul, profund omenosul şi înţeleptul roman despre libertate, lăsându-l pe autorul său în libertate supravegheată.

Potrivit KGB-ului, Grossman ar fi urmat să aştepte "250 de ani" înainte să i se permită să-şi publice romanul anticomunist şi antisovietic.

După un sfert de secol, în 1985, Securitatea comunistă avea să confişte jurnalul nu mai puţin voluminos, probabil nu mai puţin sfâşietor, onest, adevărat, înţelept şi însetat de libertate al altui inginer-poet şi disident: Gheorghe Babu Ursu. Atâta doar că o Securitate ceauşistă mai carnivoră decât poliţia politică a unor Hruşciov şi Suslov, avea, speriată de forţa vulcanică eliberatoare a paginilor Jurnalului, să-l omoare pe disidentul român în beciurile miliţiei bucureştene, înainte ca, după 1989, să-i distrugă şi monumentalul său condensat poetic, intelectual şi spiritual.

"Viaţă şi destin", observă pe drept un exeget francez, e o carte "care merge până la capăt. Ne conduce până în camera de gazare nazistă".

S-ar fi putut opri cartea lui Grossman în faţă gropii comune de la Babi Yar, locul exterminării, de către nazişti, a peste 33 de mii de evrei, omorâţi cu mic cu mare, fără altă vină decât apartenenţa la poporul lui Dumnezeu, la o aruncătură de băţ de Berdicevul său natal, unde avea să fie trimisă la moarte, împreună cu evreii oraşului, mama lui Vasili? Grossman avea să sufere crunt, tot restul vieţii, traumatizat şi marcat fiind de un iraţional sentiment de culpă în legătură cu asasinarea mamei.

De altfel şi-ar fi putut pune capăt naraţiunii şi la Stalingrad, după victoria camarazilor săi în luptele atroce la care a asistat ani la rând, din prima linie, "într-un oraş al cărui suflet este libertatea", în calitate de corespondent de război. Ori s-ar fi putut rezuma la a descrie lagărele din Gulag, nu mult mai puţin sinistre decât cele de exterminare ale naziştilor, de la Treblinka bunăoară, despre care Grossman, şocat de ceea ce văzuse la faţă locului, avea să scrie un eseu cutremurător, utilizat de acuzare la Tribunalul de la Nürnberg.

Dar Grossman nu s-a mai lăsat intimidat, nu s-a mai înfrânat şi nu şi-a mai autocenzurat istorisirea, cum, speriat la culme de procesele spectacol staliniste, ar fi făcut în anii 30 ai "marii terori". Semnase atunci, împreună cu alţi mancurţi crezând încă, absurd, în emanciparea prin revoluţie şi partid, o scrisoare condamnând victimele nevinovate ale dictatorului, întrucât nu înţelesese încă, pe de-a-ntregul, ce oribili monştri naşte frica şi cât de paralizantă şi dezumanizantă, spiritual, e supuşenia maselor. Care aplaudă cu milioanele, mai întâi un tiran, apoi o lege de felul celei comuniste, chineze, a securităţii, pentru ca apoi să aprobe nu doar o simplă împuternicire a tiranului, ci poate şi o diversiune ducând la genocid.

Holocaustul avea să-i descopere, din perspectiva confruntării propriei sale mame cu călăii, identitatea: o evreitate năruită sub povara asimilării şi a antisemitismului mutilând nu doar Europa în derivă, ci răvăşind şi Rusia stalinistă. Ca Arthur Koestler, Manes Sperber, Hannah Arendt avea să înţeleagă, în ciuda vieţii sale în Rusia, similitudinea, echivalenţa şi caracterul interşanjabil al sistemelor totalitare nazist, comunist, sau religios-fundamentalist.

Un personaj din "Viaţă şi destin" avea să-i explice în timpul războiului mondial interlocutorului său, un deţinut activist stalinist, că, dacă va învinge Hitler, vor câştiga prin el şi comuniştii, iar invers, nazismul va dăinui în stalinism chiar dacă ar fi înfrânt, iar tiranul înstăpânit asupra Rusiei se va impune cu bolşevismul său. Cu atât mai important avea să i se pară lui Grossman individul, contrainstanţa colectivismelor salvaţioniste. În camerele de gazare nu se va rezuma la a schiţa conturul, brusc vizibil, al trupului chinuit al poporului evreu, ci îşi va conduce şi zugrăvi personajele individual, ca oameni, ca suflete eterne, şi nu ca şi cum ar fi doar numerele tatuate pe braţele deţinuţilor.

Cine va câştiga confruntarea? China? Sistemul totalitar, sieşi egal, mereu acelaşi în dispreţul său cumplit faţă de om, indiferent de ideologia de care se serveşte? Sau apărătorii democraţiei din Hongkong şi de aiurea? Grossman ar fi ştiut că soarta lor ne priveşte pe toţi. Şi ne-a spus şi cine va învinge, când, altfel decât nefericitul Babu, şi-a luat măsuri de precauţie, ascunzând la prieteni copii ale manuscrisului, pe care Andrei Saharov şi Elena Bonner aveau să-l elibereze din închisoarea comunistă, spre a-l publica în Occcident. La spartul târgului câştigă întotdeauna, pâna la urmă, libertatea. Adevărul. Şi omenia. Dar nu dacă tăcem. 

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite