Neoconservatorii nu mai dau tonul în politica americană

> Al doilea mandat al preşedintelui Bush a fost marcat de plecarea celor mai vechi colaboratori, a căror viziune a dominat politica externă a SUA în ultima vreme. Neoconservatorii americani,

> Al doilea mandat al preşedintelui Bush a fost marcat de plecarea celor mai vechi colaboratori, a căror viziune a dominat politica externă a SUA în ultima vreme.

Neoconservatorii americani, care şi-au pus amprenta pe principalele linii de politică externă în cele două mandate ale preşedintelui George W. Bush, au început să piardă din influenţă. După ce li s-a reproşat faptul că intervenţiile din Irak şi Afganistan nu s-au desfăşurat conform planurilor, ei au părăsit rând pe rând Casa Albă.

Politicienii liberali, din categoria "ulii", din administraţia Bush au mai degrabă în vedere rolul global "mesianic" al americanilor. Dick Cheney şi Donald Rumsfeld sunt consideraţi a fi un alt tip de "ulii", preocupaţi mai degrabă de menţinerea hegemoniei geostrategice a Statelor Unite. Un alt grup de "ulii", cei de orientare democrată, ocupă poziţii influente în think "tank-urile din Washington".

"Ulii" Pentagonului au fost, de-a lungul timpului, suspectaţi că ar face jocul Israelului, susţinând interesele acestei ţări (poate şi pentru că mulţi dintre ei sunt evrei americani). Ei au fost acuzaţi că au exploatat complexul militar industrial al americanilor pentru a-şi justifica poziţia în politica externă.

Mai mult, ei sunt responsabili pentru politica dusă de Bush jr de-a lungul celor două mandate prezidenţiale, existând voci care susţin chiar că războiul global împotriva terorii (GWOT) ar reprezinta pentru ei "afacerea secolului", afirmaţii susţinute de sumele alocate bugetului apărării, care a ajuns la nivelul trilioanelor de dolari. În plus, războiul împotriva terorismului s-a "privatizat", multe companii americane, despre care se afirmă că sunt susţinute, din umbră, de aceşti "ulii", având de beneficiat substanţial de pe urma lui.

Colin Powell, "porumbelul" sacrificat

Răsturnarea lui Saddam Hussein şi procesul de reconstrucţie al Irakului au scos la iveală tensiunile din rândul Administraţiei Bush, între "ulii" Pentagonului şi "porumbeii" de la Departamentul de Stat.

Chiar dacă operaţiunile din Irak şi Afganistan nu sunt tocmai ce se cheamă succese răsunătoare, "ulii" ar fi dorit continuarea lor, în Siria şi Iran, precum şi instituirea unei blocade militare asupra Coreii de Nord, după modelul cubanez.

Promotorii acestor planuri au fost Richard Perle, un vechi consilier de la Pentagon şi "gurul intelectualilor" mişcării neoconservatoare, şi David Frum, un maestru al discursurilor şi alocuţiunilor prezidenţiale. Stratagema lor, care s-a concretizat în 2003 prin volumul "An End to Evil: How to Win the War on Terror", s-a lovit de cel mai înverşunat adversar al "uliilor": Colin Powell, şeful diplomaţiei americane în timpul primului mandat al preşedintelui Bush.

Deşi se refăcea după o operaţie, Powell a strâns "porumbei" în jurul lui, pledând pentru "o nouă atitudine" faţă de Iran. Prima rundă a fost câştigată de Colin Powell, în ciuda unui adversar de temut, vicepreşedintele Dick Cheney. Numai că, după obţinerea celui de-al doilea mandat, Bush a preferat-o pe Condoleezza Rice la Departamentul de Stat. Schimbare care nu a rămas fără urmări în ceea ce priveşte politica faţă de autorităţile de la Teheran.

Părăsirea corabiei

Cel de-al doilea mandat al lui George W. Bush a coincis cu începutul declinului pentru "ulii". Aflaţi pe val după înfrângerea dictatorului de la Bagdad, neoconservatorii şi-au văzut diminuată influenţa, mulţi analişti apreciind că, din cauza lor, viitorul locatar al Casei Albe nu va fi un republican.

Conştienţi că au pierdut teren, "ulii", printre cei mai importanţi numărându-se Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz şi Lewis Libby, au început să plece din cuib. Singurul supravieţuitor: vicepreşedintele Dick Cheney, omul care se pare că a profitat cel mai mult de pe urma intervenţiei din Irak.

Bush, din ce în ce mai singur şi mai lipsit de putere

Exodul "uliilor" a fost urmat, în acest an, de cel al unora dintre cei mai vechi şi mai fideli apropiaţi ai lui George W. Bush. Unul câte unul, oamenii de încredere ai preşedintelui l-au părăsit, fie pentru a se întoarce în sectorul privat, fie pentru a se alătura staffurilor candidaţilor la alegerile de anul viitor. Ultima "dezertare" este cea a principalului consilier pe probleme de terorism şi securitate internă, Fran Townsend.

Aceasta şi-a prezentat demisia, după circa patru ani şi jumătate petrecuţi în funcţie, dar a ţinut să precizeze că plecarea sa din administraţie este doar temporară. CNN preciza că Townsend ar dori să îi acorde o mână de ajutor lui Rudolph Giuliani, cu care a colaborat foarte bine în anii '80. "Următorul, vă rog", nota ironic presa americană după anunţul lui Fran Townsend, încercând să intuiască cine va mai pleca.

Eminenţa cenuşie, în tabăra lui McCain

La sfârşitul lunii octombrie, liderul american a fost părăsit de o altă colaboratoare veche, Karen Hughes, adjuncta secretarului de stat Condoleezza Rice. Cea care se ocupa de imaginea Statelor Unite în lume a făcut parte din echipa care l-a propulsat pe Bush din funcţia de guvernator al Texasului în cea de preşedinte.

Chiar dacă a invocat motive personale, Hughes a fost aspru criticată pentru modul în care sunt percepute SUA pe plan internaţional, deşi bugetul direcţiei pentru diplomaţie publică din cadrul Departamentului de Stat aproape s-a dublat, ajungând la 900 milioane de dolari pe an. Cea mai surprinzătoare plecare este însă a lui Karl Rove, socotit "eminenţa cenuşie" a preşedintelui.

În august, Rove a anunţat că doreşte să petreacă mai mult timp cu familia. La începutul acestei săptămâni, John McCain, candidat la învestitura republicană pentru Casa Albă, a declarat că nu are nimic împotriva unei colaborări cu Rove, lăsând loc speculaţiilor pe marginea unei posibile cooptări a "arhitectului", creditat pentru victoriile republicane din 2000 şi 2004.

Dezertare în tabăra democrată

Nu mai puţin surprinzătoare a fost decizia consilierului pentru comunicare strategică Dan Bartlett de a părăsi Casa Albă. Sfătuitor al preşedintelui Bush de peste 13 ani, acesta avea "acces neîngrădit" în Biroul Oval. El şi-a motivat plecarea prin dorinţa de a avea o slujbă mai puţin solicitantă, pentru a se putea dedica creşterii celor trei copii. Cu toate acestea, recent, presa de peste Ocean a publicat o informaţie potrivit căreia Dan Bartlett, împreună cu Mark McKinnon, şi el un fost consultant pe probleme de media al preşedintelui Bush, ar urma să i se alăture lui Barack Obama, în eventualitatea în care acesta ar deveni candidatul Partidului Democrat pentru alegerile prezidenţiale.

Dick Cheney

Lui Richard Bruce "Dick" Cheney, al 46-lea vicepreşedinte al SUA şi fost secretar al apărării, i se atribuie titlul de "unul dintre cei mai aprigi <> " din actuala administraţie americană. Fost director executiv în compania Halliburton, de la a cărei conducere a plecat în 2000, când a preluat funcţia oficială în stat, Cheney a fost acuzat că a contribuit la preluarea de către companie, fără licitaţie, a unor importante contracte de reconstrucţie a Irakului. El a fost cel care a atras atenţia asupra pericolului de înarmare nucleară pe care l-ar ridica, după căderera URSS, de ţări precum Iran, Irak şi Coreea de Nord.

Donald Rumsfeld

Al 21-lea secretar american al apărării, Donald Rumsfeld se află în spatele acţiunilor de răspuns care au urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie: "Enduring Freedom" din Afganistan şi "Iraqi Freedom". Tot el este cel care a scindat Europa într-una "Nouă" şi una "Veche".

Rumsfeld a fost susţinut de preşedintele Bush inclusiv în scandaluri cum a fost cel privind torturarea prizonierilor irakieni de către trupele americane la închisorile Abu Ghraib şi Guantanamo. Generalul Paul Eaton, care a răspuns până în 2004 de pregătirea noilor forţe de securitate aeriene irakiene, l-a acuzat pe Rumsfeld, de "incompetenţă strategică, operaţională şi tactică", declarând că se face vinovat mai mult decăt oricine altcineva de eşecul misiunii din Irak.

Rumsfeld a demisionat din funcţie la 8 noiembrie 2006.
În prezent, este profesor invitat la Institutul Hoover, un think tank american de la Universitatea Stanford, pepinieră pentru consilieri pe probleme de apărare şi securitate ai Administraţiei Bush.

Paul Wolfowitz

Demisia lui Wolfowitz din funcţia de preşedinte al Băncii Mondiale (BM) a pus capăt unei cariere politice de aproape treizeci de ani. Capacitatea lui de a conduce o instituţie precum BM a fost pusă la îndoială după ce un scandal a scos la iveală faptul că Wolfowitz a profitat de poziţia pe care o avea pentru a-şi promova partenera şi a-i oferi măriri de salariu substanţiale.

Şi în calitate de adjunct al secretarului apărării americane, funcţie pe care a ocupat-o în perioada 2001-2005, Wolfowitz s-a făcut remarcat. El a fost considerat unul dintre cei mai "abili ulii" din preajma lui Bush şi unul dintre principalii arhitecţi ai invaziei Irakului în 2003. Imediat după atacurile asupra Turnurilor Gemene şi Pentagonului, Wolfowitz a promis nu numai că SUA îi vor găsi pe terorişti, dar şi că momentul 11 septembrie a însemnat "sfârşitul" ţărilor care sponsorizează sau oferă adăpost teroriştilor.

Înintea scandalului care l-a costat funcţia, Paul Wolfowitz era perceput drept un politician care "nu acceptă compromisuri", tot el fiind cel care s-a opus ideii ca SUA să achiziţioneze echipament militar de la ţări considerate "neprietenoase".

Lewis Libby

Condamnat la 30 de luni de închisoare pentru rolul său în deconspirarea agentului CIA Valerie Plame, Irving Lewis "Scooter" Libby, fostul şef de personal al vicepreşedintelui Dick Cheney şi fost vicepreşedinte al Consiliului de Securitate Naţională al Statelor Unite, a fost "salvat" chiar de către preşedintele Bush. În ziua de 2 iulie, acesta l-a graţiat pe controversatul "uliu", condamnat, cu o lună mai devreme, pentru obstrucţionarea justiţiei, sperjur şi declaraţii false.

Diplomatul Joseph Wilson, soţul lui Plame, a afirmat că deconspirarea soţiei sale a fost o răzbunare a Casei Albe, orchestrate de vicepreşedintele Dick Cheney şi pusă în practică de Karl Rove şi Lewis Libby, în replică la articolul publicat de Wilson în "The New York Times", extrem de critic faţă de Administraţia Bush şi invazia americană din Irak.