Deoarece aceste principii (stat de drept, refuzul oricări formule de dictatură sau de toalitarism, respectarea absolută a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti) reprezintă piatra de temelie pe care s-a clădit democraţia în spaţiul lumii occidentale după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult chiar, aceste principii comune constituie factorul ultim care diferenţiază cele două structuri din care avem onoarea de a face parte de alte structuri militare sau politico-militare. Este o chestiune esenţială deoarece, aşa cum se repetă fără încetare, pe această bază s-a construit mai departe ceva fundamental: încredinţarea că, în caz de criză, toate statele vor acţiona unitar deoarece o vor face nu silite de termenii unui Tratat, ci de convingerea popoarelor din Statele Membre că acestea sunt într-adevăr valorile fundamentale pentru care trebuie să se acţioneze decisiv.

Ce avem însă în realitate este cam de parte (sau chiar foarte departe) de nivelul nobil al marilor principii: toată lumea se ceartă, se contrazice şi, cu dulceaţă, ca între aliaţi, ameninţă să rupă ceva picioare pe dedesubtul mesei cu steguleţe multe şi frumos colorate.

În estul Mediteranei, situaţia se dezvoltă exploziv, pe măsură ce Turcia, condusă în stil neo-imperial de Erdogan, ignoră complet toate semnalele comunităţii internaţionale şi europene privind nevoia de a fi respectată legislaţia internaţională şi Rezoluţiile ONU privind embargoul de arme pentru Libia şi, pe de altă parte, a raportului între apele naţionale şi cele internaţionale, cu drepturile de foraj care decurg din asta. Am mai vorbit de foarte multe ori despre subiect, am dat toate informaţiile tehnice necesare şi, în consecinţă, presupun că sunteţi foarte bine informaţi asupra a ceea ce se petrece în zona Mediteranei şi în Libia, ceea ce antrenează un posibil dezechilibru major în toată regiunea Maghrebului.

Mizele sunt multiple:

1. intenţia Turciei de a impune propria sa viziune asupra dreptului internaţional, în acest moment extinzându-şi în continuare acţiunile de prospecţie şi foraj în zone pe care şi le auto-oferă din ceea ce sunt cele care revin Greciei sau Ciprului.

2. încercarea Turciei de a redefini a ceea ce înseamnă Zone Economice Exclusive a făcut posibil ca Erdogan să ordone semnarea cu Libia a unui Tratat economic dublat de unui de asistenţă militară care-i conferă dreptul exclusiv de a exploata zăcămintele aflate în Zona Economică Exclusivă a Libiei, dar şi, lucru extrem de primejdios, să poată oricând să declare că noul proiect european de conductă în construcţie trece prin Zona sa Economică Exclusivă. Cine ştie cu ce consecinţe.

Ziceam că europenii au decis, la nivelul miniştrilor de Externe, că este cazul de sancţiuni împotriva Turciei. Greu, dar s-au decis să ceară asta şefilor de state şi guverne care, mult timp, nu vor mai putea să întârzie mult timp fără să intre complet în ridicol.

Dar, în definitiv, pe ce se bazează Erdogan? Pe faptul că, în continuare, se va putea folosi în propriul interes disensiunile între statele europene, cu interesele lor economice puse întotdeauna principiilor, şi cu ale lor foarte importante comunităţi musulmane înfloritoare demografic în toate marile metropole occidentale, factor imposibil de ignorat în orice campanie electorală. Cu atât mai mult, Erdogan ştie că disensiunea profundă între aliaţii din NATO, între statele europene şi SUA, este un cadoul politic enorm pe care-l exploatează ultra-rapid, cât se mai poate, dând uitării (ca şi americanii) vorbele grele de ameninţare adresate odinioară de Trump şi transformând acel dezavantaj într-un atu real în faţa europenilor.

Şi astfel ajungem la întâlnirile avute de Richard Norland, ambasadorul american în Libia, cu oficiali de la Ankara, urmate de declaraţii consemnate de Hürriyet Daily News. Practic, este o consemnare a binecuvântării oficiale de la Washington pentru întregul demers al Turciei văzut ca gest exemplar de luptă împotriva mercenarilor ruşi din compania Wagner care luptă de partea trupelor Mareşalului Haftar, fost protejat al SUA în lupta pentru a-l da jos pe Ghaddafi, acum aliat cu duşmanii de la Moscova. Nu poate să existe un cadou mai mare pentru Erdogan decât această remarcă a ambasadorului american: „Este interesant să vezi cât de important este rolul pe care-l are de jucat Turcia în problema Libiei. M-am gândit la acest lucru pe baza a ceea ce ştiam anterior, dar este clar că rolul pe care l-a avut în ultimul an este unul extrem de important.

În acest caz, este limpede că Erdogan este pe deplin legitimat să trimită în Libia oricât de multe arme doreşte, ignorând şi chiar forţând embargoul internaţional şi prezenţa misiunii militare europene IRINI, tocmai deoarece are de îndeplinit un asemenea rol fundamental şi se poate baza pe acordul american. Erdogan ştie foarte bine că, în actuala situaţie, cu acest sprijin în spate, nici măcar nu trebuie să facă efortul de a auzi spusele lui Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene care, după reuniunea prin videoconferinţă a miniştrilor europeni de Externe declara că anunţul făcut de Turcia privind continuarea forajelor „alimentează pe mai departe tensiunile şi insecuritatea în estul Mediteranei... subminând eforturile de dialog şi negocieri.

Turcii au motive să se replieze în urgenţă pe sprijinul oferit de Tump, tocmai pentru că forcingul făcut de Erdogan în ultima perioadă în zona Mediteranei de est şi Maghrebului a reuşit să provoace reacţii dure - şi care vor continua - din partea europenilor, ca şi din partea echipei lui Biden, care a declarat că SUA ar putea sprijini opoziţia din Turcia într-un viitor ciclu electoral. Pe de altă parte, Erdogan nu poate ignora mesajul transmis de recentul acord de asistenţă militară între Franţa şi Republica Cipru.

Deocamdată, sunt doar vorbe grele şi ameninţări la orizont. Dar ceea ce este absolut real şi îngrijorător în această parte a noastră de lume este că avem o asemenea discordanţă vizibilă şi extrem de neplăcută între state membre NATO, poartă deschisă ce poate genera fracturi ulterioare pe măsură ce evenimentele evoluează, răspunzând unor interese şi impulsuri perfect antinomice.

Deocamdată este vorba despre Turcia. Dar dacă se schimbă tema, cine scrie şi cum partitura comună a răspunsului?