Drept care a avut loc o întâlnire la Washington între preşedinţii Trump şi Erdogan care, vizibil, au avut un brusc şi intens episod de obliterare a memoriei, adică a tuturor episoadelor de maximă tensiune din trecutul apropiat, marcate de o violenţă verbală nemaiîntâlnite în istoria relaţiilor dintre partenerii din NATO, ajunse la paroxism în momentul în care Preşedintele Trump, comandant suprem al forţelor armate ale SUA, ameninţa că va distruge din temelii economia Turciei ca represalii binemeritate pentru ceea ce afirma că era agresiunea asupra populaţiei kurde. Vă mai amintiţi de mesajul lui Trump către Erdogan, nu mai departe de luna trecută, în celebra scrisoare de patru paragrafe?

Nu faceţi pe durul! Nu faceţi pe prostul!..Nu vreţi să fiţi responsabil de masacrul a mii de persoane, aşa cum eu nu vreau să fiu responsabilm pentru distrugerea economiei Turciei – ceea ce voi face dacă se va dovedi necesar. Istoria vă va judeca favorabil dacă acţionaţi în mod drept şi uman. Dacă va merge rău, vă va ţine minte pentru totdeauna drept diavolul în persoană.“

Dar, fiindcă aşa este politica (asimilată pe drept cuvând cu doamnele şi domnişoarele care practică cu succes şi talent cea mai veche meserie din lume, fiecare cum ştie şi cum poate mai bine) Trump, într-o mişcare fulgerătoare, răstoarnă cele spuse anterior şi spune omologul său turc: „Sunt un mare fan al preşedintelui Erdogan. Suntem prieteni de mult timp, aproape din prima zi. Înţelegem ţara celuilalt. Înţelegem de unde venim“, adăugând că întâlnirea bilaterală a fost „minunată şi productivă“. Şi unde este pupătura diplomatică plină de parfum oriental?

Uite, chiar aici, în remarca destul de puţin obişnuită pentru un preşedinte american în funcţie vorbind la Casa Albă, căci Trump afirmă că Erdogan şi Emine, soţia sa, „sunt foarte respectaţi în ţara lor şi în regiune“, plecăciune obedientă în stilul pe care noi îl cunoaştem foarte bine, trimiţând un mesaj deloc greu de descifrat privind acceptarea statutului regional al familiei conducătoare de la Ankara.

Sigur că Trump face aceste de imagine pentru a încerca să stingă măcar un focar de conflict de pe frontul destul de larg şi bine conturat de pe care pleacă atacurile neîncetate ce pregătesc etapa finală a procedurii de impeachment, procesul din Senat. Este foarte limpede că, după atacul devastator al lui Macron, se pune întrebarea, extrem de serioasă, asupra prezenţei lui Trump la Summitul NATO de la Londra, la începutul lunii viitoare, atunci când aliaţii vor trebui – dacă apelul francez va fi ascultat - să discute probleme foarte grave privitoare la remodelarea conceptelor strategice ale Alianţei. Cu Trump aflat departe (sau foarte departe) de poziţia de forţă absolută pe care o ocupa în mod tradiţional SUA, obligat să se explice şi să suporte contra-atacul unora dintre partenerii pe care-i cam scuturase cu alte ocazii, spre exemplul la Summitul de la Bruxelles. Nu va fi uşor, mai ales că ştie că, cel puţin la Bruxelles, se aud discuţii în care se evocă necesitatea de a se pregăti un raport special privind consecinţele situaţiei politice din SUA asupra credibilităţii generale a SUA şi efectele asupra NATO în diverse scenarii evolutive.

În acest context, Trump a vrut să arate că poate închide, fie şi provizoriu, până la următorul tweet, o relaţie de care depinde foarte mult din viitorul de credibilitate al flancului de sud-est al Alianţei.

A şi reuşit?

Nu există niciun fel de deschidere anunţată oficial, nici măcar umbra unei portiţe întredeschide pe care Erdogan să fi fost de acord să o ofere interlocutorului american. Absolut nimic nu este anunţat ca proces demarat de negocieri, totul a rămas ca înainte, ceea ce, în termeni diplomatici, este exprimat în celebra formulare care nu spune nimic, precizând doar că „lucrurile se vor rezolva prin negocieri“. Aceasta este concluzia privind achiziţia de către Turcia a sistemelor de rachete ruseşti S-400, Trump afirmând doar că „achiziţia de către Turcia a unor echipamente militare ruseşti sofisticate precum S-400 crează o serie de provocări foarte serioase pentru noi şi vorbim despre asta în mod constant...am vorbit şi azi, vom vorbi şi în viitor şi sperăm că vom rezolva situaţia“. Erdogan le-an transmis republicanilor că n-au înţeles diferenţa între kurzi şi kurzii membri ai PKK, aşa că n-au ce să critice acţiunile Turciei în general şi în particular.

Sigur pe poziţia sa de forţă, preşedintele Erdogan a mers mai departe cu datul lecţiilor de istorie şi comportament diplomatic, afirmând că este profund „afectat“ de faptul că în Camera Reprezentaţilor a recunoscut „genocidul“ turcesc asupra armenilor, măsură care „are potenţialul de a arunca o umbră intensă asupra relaţiilor noastre bilaterale“.

Surprinzător? Absolut deloc deoarece, dintre cei doi, cel puţin în acest moment pe care-l exploatează la maximum, Erdogan se află în poziţie de forţă. Şi asta i-a permis ceea ce puţini lideri au făcut înainte de o vizită de stat în SUA: să afirme că va folosi acest prilej pentru a atrage atenţa partenerilor americani că nu au îndeplinit pe deplin angajamentele luate privind retragerea forţelor kurde din Siria: „Voi spune (preşedintelui Trump n.n.) pe bază de documente, că acordul pe care l-am încheiat în privinţa Siriei nu este respectat pe deplin... din păcate, până în prezent, nu este posibil de spus că grupările teroriste s-au retras din regiune“.

Exact asta a spus la Washington, iar problemele nu fac decât să se complice, iar problema vitală a coordonării între aliaţi, cea ridicată de Macron, se confirmă a fi călcâiul super-sensibil şi vulnerabil al Alianţei. Să vedem cum se vor articula toate astea cu ceea ce se desenează în audierile pentru impeachment, din ce în ce mai explozive şi complicate.