Într-o oarecare măsură, narativul modernizării este unul real şi chiar funcţionează. Prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman, a fost privit încă din 2017 ca fiind o figură diferită nu doar pentru societatea saudită, ci şi pentru Orientul Mijlociu. La momentul apariţiei sale pe scena politică, Muhammad bin Salman a avut, şi el, statutul unui „obiect politic neidentificat” (aşa cum Jacques Delors numeşte Uniunea Europeană, referindu-se la caracterul original al acestei structuri), iar analiştii de politică externă lansau două scenarii distincte privind deznodământul acestuia: fie va reuşi modernizarea Arabiei Saudite şi o va apropia de valorile Occidentului, fie modelul de dezvoltare propus va fi respins de clasa ultraconservatoare, iar prinţul va sfârşi asasinat. 
 
Niciunul dintre scenarii nu s-a adeverit până în acest moment: Arabia Saudită este departe de a fi un stat modern, iar Muhammad bin Salman este în continuare liderul de facto al ţării. Una dintre ideile care s-a dorit implementată în noile politici saudite a fost cea a emancipării femeilor, prin implicarea acestora în discursul civic, dar şi în economie. S-au făcut reforme importante în ceea ce priveşte libertatea de mişcare a femeilor (acum femeile cu vârsta de peste 21 de ani pot călători în afara ţării şi pot deţine un paşaport), totodată s-a abolit legea privind segregarea la locul de muncă, şi au fost introduse mai multe decrete privind interzicerea discriminării pe criterii de sex. Datorită acestor reforme, într-un raport făcut de Banca Mondială în martie anul trecut, Arabia Saudită figurează ca fiind ţara cu cel mai mare progres la nivel global în ceea ce priveşte reformele în perioada 2017-2020. 
 
Desigur, evoluţia este una îmbucurătoare, însă dincolo de această imagine romantică generată prin intermediul cifrelor şi graficelor, reformele privind drepturile femeilor par a fi o necesitate economică. Politicile de gen sunt factori strategici, mai puţin expresii simple ale normalităţii. Cu toate că Vision 2030 nu are nici pe departe calitatea narativă a unui tratat de genul „Femeia-salariată, soţie, mamă”, acesta este, de fapt, un program de diversificare a unei economii care până în acest moment s-a bazat aproape exclusiv pe exploatarea petrolului- o resursă epuizabilă, al cărei preţ fluctuează şi care generează, fireşte, instabilitate în ceea ce priveşte veniturile guvernamentale.
 
Statul saudit nu mai poate rămâne dependent de vânzările de petrol, acesta trebuie să stimuleze creşterea economică prin participarea femeilor la economie, creşterea importanţei sectorului privat, „saudizarea” pieţei muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Puterea economică este, de fapt, putere politică (aşa cum a dovedit-o cvadruplarea preţului petrolului din timpului Războiului dintre Israel şi statele arabe, când coaliţia de state arabe a iniţiat această măsură de pedepsire a SUA pentru sprijinul pe care îl acorda Israelului în timpului războiului-statele producătoare au reprezentat puterea dominantă, iar statul consumator a fost cel dominat). Muhammad bin Salman ştie acest lucru, iar eforturile de modernizare a Arabiei Saudite sunt o încercare de păstrare a supremaţiei regionale şi după epuizarea resurselor de petrol. 
 
Desigur, toate aceste lucruri nu au nicio legătură cu drepturile femeilor saudite, însă diversificarea economică nu comportă excluderea lor, din contră acestea pot fi convergente până într-un anumit punct, iar alternativa este mult mai rea: unul dintre cele mai dezagreabile modele a fost propus în anul 2015 chiar de brigada de femei „Al-Khansaa”, componentă a Statului Islamic, documentul se numeşte „Femeile din Statul Islamic: Manifest şi Studiu de Caz”, reprezintă un ghid de conduită şi se adresează, în special, femeilor din statele arabe. Potrivit acestuia, lipsa sedentarităţii şi munca, alături de dezvoltarea unui spirit estetic şi cunoaşterea, sunt păcate de neiertat pentru o  femeie musulmană, care pun societatea în pericol, iar puţinele reforme saudite de la aceea vreme (accesul femeilor la educaţie superioară sau pătrunderea lor în câmpul muncii şi scăderea fenomenului segregării) sunt considerate un semn al occidentalizării şi, prin urmare, a coruperii spiritului. 
 
Prin urmare, reformele privind emanciparea femeilor rămân, totuşi, o victorie pentru femeile din Arabia Saudită, chiar dacă una à la Pirus, dacă privim cu atenţie discrepanţele dintre salariul unui bărbat şi cel al unei femei ocupând o poziţie similară. Femeile au devenit parte din producţie, însă nu sunt încă nici pe departe egalele bărbaţilor. Totodată, ceea ce graficele optimiste ale Băncii Mondiale nu surprind este incertitudinea contextului social extins şi resentimentul clerului şi al cetăţenilor conservatori faţă de toate aceste schimbări. În dorinţa ei de a îşi ameliora reputaţia în faţa Occidentului şi de a îşi păstra supremaţia pe plan regional, Arabia Saudită nu trebuie să ignore posibilitatea recrudescenţei unei mişcări de contestare a acestor reforme, dar şi a iniţiatorului acestora.