Lucian Dumitrescu*


Victoria repurtată de China pe teren propriu în faţa coronavirusului părea în afara oricărui dubiu. O certificau datele oficiale, discursurile de apreciere din partea unor înalţi funcţionari ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), precum şi implicarea Chinei în oferirea de asistenţă medicală pentru alte state, dar mai ales pentru Italia, la acea vreme epicentru al pandemiei de coronavirus.

Când nimeni nu ajuta Italia, China intra în rolul strategic de ,,naţiune indispensabilă”, pe care l-a jucat câteva săptămâni prin ajutorul medical acordat unui număr important de state de pe întreg mapamondul. Şi Federaţia Rusă a mimat acest rol prin asistenţa medicală oferită atât Italiei, cât şi Statelor Unite. Dar pe măsură ce alte state au început să-şi dovedească rezilienţa în lupta cu COVID-19,  rolul Chinei de ,,naţiune indispensabilă” a început să se estompeze.

Astăzi, Germania preia bolnavi din Franţa, BMW fabrică măşti medicale, iar uzinele echipei Mercedes din formula 1 de la Brixworth, din Anglia, pot produce aproximativ o mie de ventilatoare de înaltă performanţă zilnic.  Din acest motiv, e prea devreme să vorbim azi de modele de succes în lupta cu noul tip de coronavirus. Timpul şi analizele instituţionale ne vor lămuri dacă modele amintite în acest preambul chiar au fost de succes.

Un lucru e cert însă. Succesul unui model politico-economic nu depinde doar de datele obiective. Cel puţin la fel de importante sunt şi datele subiective, adică percepţiile în legătură cu un model. Iar în formarea percepţiilor, naraţiunile strategice, un termen academic pentru deja desueta manipulare, joacă un rol fundamental.

,,China, naţiune indispensabilă”?

E mai puţin important cine a patentat termenul în discuţie. La fel de puţin important e că o naţiune devine indispensabilă la capătul unui proces de lungă durată, care implică construirea unui sistem internaţional după chipul şi asemănarea sa politică, precum şi prăbuşirea principalului adversar. Ce contează, e că o naţiune devine indispensabilă prin practici discursive şi non-discursive specifice. Adică printr-un exerciţiu strategic. Din debutul lunii martie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a recurs la un complex acţional pentru a valorifica succesul obţinut de China în lupta cu noul tip de coronavirus. Aceste practici de securitate ale Beijingului pot fi discutate moral sau politic. Înainte de orice însă, practicile în discuţie fac parte dintr-un exerciţiu strategic, care, invariabil, va căpăta conotaţii politice şi morale în funcţie de cine îl interpretează. De altfel, pe piaţa ideilor se manifestă o contra-naraţiune strategică, care contestă puternic datele oferite de Beijing în legătură cu evoluţia epidemiei de coronavirus pe plan intern şi care, simultan, pune în lumină întârzierile şi bâlbele autorităţilor locale şi centrale în gestionarea situaţiei de criză. Faptele nu spun multe prin ele însele, susţin teoreticienii naraţiunilor strategice. Contează interpretările ataşate acestor fapte. După cum contează, aş adăuga eu, ce fapte sunt evidenţiate şi, simultan, ce fapte sunt ocultate. De unde rezultă că orice naraţiune strategică e un joc de lumini şi umbre. Dar e un joc strategic, pentru putere şi influenţă globală. E de aşteptat deci ca naraţiunea strategică a PCC să pună lumina mai ales, sau poate chiar exclusiv, pe faptele pozitive, în timp ce naraţiunea concurentă să accentueze aspectele negative. 

Cine-a citit presa chineză în ultimele câteva luni a observat câteva constante ale naraţiunii strategice articulate de Beijing. În primul rând, nu se poate vorbi despre emergenţa unei naraţiuni strategice sistemice, de tipul ,,China, naţiunea indispensabilă”. O teorie a naraţiunilor strategice în acest moment al discuţiei ar fi fastidioasă. Dincolo de ce-am spus mai devreme, şi de faptul că naraţiunea strategică e conceptul academic ce-a înlocuit deja desuetul soft-power, merită precizat că statele propun publicului – sau publicurilor interne şi internaţionale – un discurs despre starea mediului internaţional şi misiunea statului respectiv în lume. În contextul pandemiei de coronavirus, Beijingul a accentuat excepţionalismul medical al Chinei, dar fără să propună o reaşezare a polilor de putere la nivel internaţional. Pe scurt, Beijingul nu s-a autopropus, cel puţin nu în discursul oficial, ca ,,naţiune indispensabilă”. Mai degrabă, turul de forţă internaţional făcut de China în domeniul asistenţei medicale  a generat acest atribut. Evident, faptul că China a venit în ajutorul Italiei într-un moment de teribilă masificare a Uniunii Europene ori faptul că Beijingul a oferit asistenta medicală nu numai în Europa, ci şi în Africa, Orientul Mijlociu şi în Asia de Sud-Est poate fi interpretat în multe moduri. Până la acest moment, iar aspectul acesta poate fi important mai ales pentru ,,analiştii’’ care fac procese de intenţie, Beijingul nu a articulat o naraţiune strategică sistemică în contextul pandemiei de coronavirus. Deci la nivelul discursului formal de securitate, China nu s-a auto-distribuit în rolul de ,,naţiune indispensabilă”. Concluzia cadrează cu un studiu recent despre modul în care au fost oglindite ultimele alegeri prezidenţiale din Statele Unite în presa din Federaţia Rusă şi din China. Dincolo de criticile la adresa democraţiei liberale, studiul a relevat faptul că, în comparaţie cu Federaţia Rusă care are o naraţiune strategică sistemică articulată, un astfel de discurs e mai degrabă marginal în China. Cu alte cuvinte, în discursul oficial de securitate, pretenţiile Chinei la dominaţie regională nu sunt însoţite de aspiraţii la dominaţia globală. Să nu fim totuşi naivi! Durata lungă a demonstrat că dominaţia regională s-a transformat adesea într-o dominaţie globală.

Dincolo însă de inexistenţa unei naraţiuni strategice sistemice, e vădită implicarea Beijingului într-un exerciţiu de excepţionalism medical. Mărturie în acest sens stă nu atât asistenţa medicală oferită de China, cât numeroasele articole din presa chineză care evidenţiază acest efort. Totodată, excepţionalismul medical al Chinei a fost confirmat de înalţi oficiali ai OMS, precum şi de imaginile cu medicii chinezi sosiţi în Italia la jumătatea lunii martie. Imaginile în discuţie reliefau forţă şi încredere, adică exact ceea ce italienii nu puteau primi de la instituţii aflate mult mai aproape de ei. Ce vreau să subliniez e că asistenţa medicală internaţională oferită de China nu a fost una silenţioasă. Nici nu trebuia să fie. Sugestiv pentru discuţia noastră e faptul că, printre articolele despre anvergura medicală crescândă a Beijingului, se intercalau texte despre misiunea spaţială a Chinei pe lună, o misiune lansată în decembrie 2018.

Preşedintele chinez Xi Jinping în vizită în oraşul Whuan. Sursa foto: businessinsider.com.

Site-ul agenţiei Xinhua e elocvent în acest sens. Deci acoperirea media masivă care a însoţit efortul medical al Beijingului reliefează componenta strategică a acestuia. Efectele pe plan internaţional sunt de urmărit. Pe plan intern, legitimitatea Partidului Comunist Chinez şi a liderului Xi Jinping e de aşteptat să crească. Fiindcă, înainte de orice, excepţionalismul medical al Chinei e de fapt unul politic. El reliefează modul în care leadershipul politic pune la treabă o infrastructură critică colosală, adică modul în care rezilienţa potenţială a unui stat devine rezilienţă factuală. 

Evident, nu vom şti niciodată costurile traumei colective generată de izolarea totală impusă Wuhanului, după cum e greu de crezut că vom afla costurile aceleiaşi traume colective din alte state care au recurs la practica izolării populaţiei. Costurile crizei economice care va veni nu lasă timp pentru astfel de calcule.  În lipsa unei naraţiuni strategice sistemice, la Beijing a apărut una de politică publică. Deloc surprinzător, având în vedere logica oricărei naraţiuni strategice, aceasta a reliefat, pe de o parte, succesele Chinei în lupta cu noul tip de coronavirus, iar, pe de altă parte, insuccesele Statelor Unite angrenate într-un efort similar. 

Mai exact, o serie de articole au evidenţiat capacitatea de testare limitată a Statelor Unite, unde se făcuseră puţin peste trei mii de teste la începutul lui martie. Trebuie spus că în debutul lunii aprilie, în Statele Unite au fost realizate peste două milioane de teste. Numerele sunt mai puţin importante aici. Ce contează e că un jurnal oficial al guvernului de la Beijing, într-un moment în care SUA se confruntau cu un deficit de testare a noului coronavirus, evidenţia două aspecte. În primul rând, percepţia unor internauţi din Statele Unite despre capacitatea masivă de testare a Chinei, aparent de câteva milioane de teste pe zi. Iar în al doilea rând, capacitatea Chinei de a produce peste 300 000 de kituri de testare pe zi, precum şi livrarea acestora în peste 26 de state, incluzând aici Brunei, India şi China. Astfel de texte nu numai că fundamentau excepţionalismul medical al Chinei. Acest excepţionalism medical contrasta cu problemele din Statele Unite. Repet, discuţia nu este despre performanţa medicală ori despre performanţa politică din spatele excepţionalismul medical. Dezbaterea este despre cum este oglindită această performanţă medicală printr-o naraţiune strategică, care aruncă lumină asupra unui sistem de public de sănătate şi umbre asupra altuia.  Fiindcă una e să evidenţiezi vulnerabilităţile unui sistem medical printr-o analiză instituţională, care nu compară mere cu pere, şi e cu totul altceva e să oglindeşti rezilienţa unui sistem medical cu ajutorul unei naraţiuni strategice. Naraţiunea strategică de politică publică din China leagă explicit vulnerabilităţile sistemului de sănătate publică din Statele Unite de performanţa politică a administraţiei Trump.

Indirect, executivul american este acuzat de neglijenţă şi incompetenţă. De unde şi similitudinile dintre naraţiunea în discuţie a Beijingului şi acuzele democraţilor la adresa lui Trump.  Aceste reprezentări strategice, de tip depotenţator, ale Chinei despre Statele Unite pot fi coroborate facil cu altele, respectiv cu ,,minciunile” administraţiei Trump despre ,,virusul chinezesc”, despre modul în care Beijingul a muşamalizat epidemia din Wuhan, precum şi despre donaţia de 100 de milioane de dolari oferită de statul american Chinei. Reporterii susţin că ajutorul a venit de fapt din partea companiilor americane, dar nu şi din partea statului american. În concluzie, Beijingul nu a făurit o naraţiune strategică sistemică, despre un eventual primat internaţional al Chinei după terminarea pandemiei de coronavirus. În mod cert însă, se poate vorbi despre o naraţiune de politică publică care nu doar evidenţiază excepţionalismul medical al Chinei, pe care îl leagă de excepţionalismul politic al Partidului Comunist Chinez. Acest excepţionalism medical al Chinei este afirmat în raport cu vulnerabilităţile sistemului american de sănătate publică şi cu performanţa administrativă a executivului condus de Donald Trump. E un lucru binecunoscut că orice naraţiune strategică este însoţită de, sau generează cel puţin, o contra-naraţiune strategică.

Vorbim în cele ce urmează despre contra-naraţiunea strategică a ,,virusului chinezesc”.

,,Virusul chinezesc”

 

Secretarul de Stat american Mike Pompeo. Sursa: MSN.com

În răspăr cu recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de a nu atribui originea COVID-19 vreunei ţări, vreunui oraş sau vreunei regiuni, secretarul de stat Mike Pompeo făcea referire la ,,virusul Wuhan’’ la începutul lunii martie a anului curent. Reacţia Chinei apărea imediat, prin intermediul lui Geng Shuang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe. Acesta preciza că asocierea de cuvinte utilizată de secretarul de stat american nu fusese întâmplătoare. Şi că sintagma în discuţie, una neştiinţifică şi respinsă de OMS, calomnia China şi stigmatiza oraşul Wuhan. Replica lui Pompeo a fost că însuşi Partidul Comunist Chinez (PCC) explicase că virusul pornise din oraşul Wuhan. După secretarul de stat american, senatorul republican Paul Gosar anunţa că intră în izolare din cauza ,,virsului Wuhan”.  Reprezentarea strategică ,,virusul Wuhan” a revenit de mai multe ori în discursul lui Mike Pompeo, inclusiv atunci când acesta a acuzat China, Iranul şi Federaţia Rusă de dezinformare în legătură cu eforturile administraţiei Trump de a întârzia propagarea COVID-19 în Statele Unite. ,,Virusul Wuhan” din discursul secretarului de stat american s-a prelins şi în alocuţiunile preşedintelui Trump, cu o mutaţie infinitezimală însă, sub forma ,,virusului chinezesc”. Mike Pompeo a legat reprezentarea strategică ,,virusul Wuhan” de lipsa de transparenţă şi de întârzierea cu care autorităţile centrale de la Beijing au reacţionat în pandemia de coronavirus. Preşedintele Trump a replicat că utilizează sintagma ,,virusul chinezesc” ca replică la unele tentative ale Chinei de a atribui apariţia COVID-19 soldaţilor americani care participaseră, la jumătatea lunii octombrie a anului 2019, la Jocurile Mondiale Militare din Wuhan. ,,Tentativele Chinei” la care făcea referire preşedintele Trump au rămas la stadiul de fake-news.

Ce contează însă pentru această discuţie este că şi alţi oficiali ai administraţiei Trump au utilizat sintagma ,,kung-flu”, adică un fel de ,,gripă kung-fu”. O banală operaţie contabilă de adunare a reprezentărilor strategice de mai devreme - ,,virusul Wuhan”, ,,virusul chinezesc”, ,,gripa kung-fu” – conduce la concluzia că, în rândul conservatorilor americani, apar nu numai anumite reprezentări strategice despre COVID-19, ci chiar un discurs de securitate. E de remarcat că intensitatea acestui discurs e redusă, în sensul că reprezentările de mai sus doar stigmatizează China. Mai precis, imaginea negativă degajată de reprezentările strategice de mai devreme marginalizează China în raport cu un sistem internaţional de factură liberală. Cu toate acestea, odată trecut din spaţiul geopoliticii formale în acela al geopoliticii populare, discursul conservatorilor americani despre COVID-19 capătă stabilitate şi înregistrează o intensitate crescută. Elocventă în acest sens este poziţia mass-mediei partizane Washingtonului, mă refer la Fox News Channel. Aici, realizatorul Tucker Carlson nu numai că reia sintagma ,,virusul chinezesc”, dar afirmă ce nu a apărut în discursul oficial al administraţiei Trump.  După cum am arătat, Mike Pompeo a acuzat China şi PCC de lipsă de transparenţă în problematica COVID-19, precum şi de întârzierea măsurilor luate de autorităţile locale şi centrale pentru blocarea extinderii epidemiei. În retorica preşedintelui Trump nu au apărut astfel de acuzaţii. Întrebat de jurnalişti de ce face referire sistematic la sintagma ,,virusul chinezesc”, preşedintele Trump a replicat că originea coronavirusului este în China, dar că are un imens respect pentru China şi pentru preşedintele Xi Jinping. Mai mult decât atât, spre finalul lunii martie preşedintele Trump a promis că nu va mai recurge la reprezentarea ,,virusul chinezesc”.

În geopolitica informală însă, la Fox News Channel, Tucker Carlson a legat explicit numărul de morţi la nivel global de ,,coronavirusul chinezesc”, nuanţă care nu a apărut în discursul administraţiei Trump despre COVID-19.

Perpectiva lui Tucker Carlson nu stigmatizează China. O securizează. Stigmatizarea, după cum spuneam, marginalizează China într-un sistem de relaţii internaţionale de factură preponderent liberală. Securizarea ar putea transforma China într-un ,,duşman al umanităţii” dacă se va intertextualiza şi dacă va fi legată de anumite constante din cultura de securitate americană.

Pentru a căpăta intertextualitate, e nevoie ca reprezentarea lui Tucker Carlson să fi preluată în discursul politicienilor conservatori, în discursul experţilor în studii de securitate, al mass-mediei şi al artiştilor. Ar apărea astfel diseminarea şi validarea aceleiaşi reprezentări negative despre China din câmpuri diferite ale vieţii sociale, un principiu clasic al propagandei. Dincolo de intertextualizare, mai există cel puţin un mod de a intensifica reprezentarea strategică a ,,virusului chinezesc”, respectiv prin racordarea acestei imagini negative despre China la naraţiunile strategice deja tradiţionale în Statele Unite, adică la emoţiile colective şi la informaţia colectivă proaspătă din ,,minţile şi inimile” publicului american. Pentru a securiza terorismul şi deci pentru a persuada publicul american dar şi publicul internaţional despre necesitatea războiului împotriva terorismului, Washingtonul a propus un buchet de naraţiuni strategice. Acestea echivalau 11 Septembrie 2001 cu Pearl Harbor şi cu al Doilea Război Mondial. Astfel, ,,axa răului” devenea mai inteligibilă pentru publicul american, familiarizat cu victoria Statele Unite asupra ,,puterilor axei” în a Doua Conflagraţie Mondială. Fac o paranteză aici. Cu câteva zile în urmă, onorabilul Jerome Adams, administratorul federal al serviciilor de sănătate publică, asemuia extinderea pandemiei de coronavirus în Statele Unite cu momentul Pearl Harbor sau momentul 11 Septembrie al actualei generaţii de americani. Deci, pentru a treia oară în istoria sa modernă, America este atacată pe propriul teritoriu de un inamic extern. De aici, nevoia ,,războiului” tuturor americanilor împotriva coronavirusului. Închid paranteza.

După 11 Septembrie 2001 a fost aruncată pe piaţă şi naraţiunea Războiului Rece, terorismul fiind asimilat cu pericolul nuclear reprezentat de URSS şi de totalitarism. Totodată, naraţiunea barbariei împotriva civilizaţiei, una tipic imperială, convingea publicul american de necesitatea unei cruciade împotriva terorismului. Nu în ultimul rând, în naraţiunea globalizării, terorismul era prezentat ca acţiune de blocare a unui efort civilizaţional, de eliminare a sărăciei şi a inegalităţii la nivel global. De punctat că, spre deosebire de aliaţii europeni din NATO care au optat pentru sintagma luptă împotriva terorismului, Washingtonul a ales naraţiunea războiului împotriva terorismului, cu implicaţia că acţiunea urma să fie una preponderent militară. Şi în contextul actual a apărut naraţiunea strategică a războiului împotriva coronavirusului, amendată de preşedinta Comisiei Europene şi de mai mulţi jurnalişti. Dincolo de faptul că o naraţiune strategică de tipul războiului împotriva cuiva legitimează masiv politici de securitate de tip militar, o astfel de perspectivă cadrează greoi cu cultura de securitate a societăţilor europene, care păruseră să iasă definitiv din zodia războiului. Lipsa de suprapunere dintre o naraţiune strategică şi o cultură de securitate poate difuza mai degrabă emoţii colective negative decât unele de tip pozitiv. Nu insist şi revin la naraţiunile strategice uzitate recent în Statele Unite. Inclusiv preşedintele Trump a intrat în malaxorul discursurilor de securitate de tipul Pearl Harbor, 11 Septembrie şi ,,nebunii cu mâna pe butonul nuclear”. S-a întâmplat asta după Summitul SUA-Rusia de la Helsinki din vara lui 2018, precum şi după negocierile în problematica nucleară cu Kim Jong-un. Acestea ar fi deci sedimentările din cultura de securitate americană pe care le-ar putea exploata naraţiunea ,,virusului chinezesc” în funcţie de dinamica internă din Statele Unite, precum şi de cea internaţională. Dinamica internă din Statele Unite se referă nu numai la capacitatea administraţiei Trump de a domoli, controla şi învinge extinderea coronavirusului. Dinamica internă se referă şi la scrutinul prezidenţial din toamnă, care pare foarte îndepărtat astăzi. În cadrul acelui scrutin, naraţiunea ,,virusului chinezesc” are şanse să reapară. Şi nu atât din nevoia administraţiei Trump de a găsi ţapi ispăşitori. Ci mai degrabă dintr-o raţiune care ţine de cultura de securitate predominantă în Statele Unite. Când a avut inamici externi, pe care i-a învins, America a devenit mai puternică. Deci discursurile despre inamicii interni nu prea prind la publicul american. La capitolul dinamică externă, dacă naraţiunea de politică publică din China evoluează spre una sistemică, e de aşteptat ca naraţiunea ,,virusului chinezesc” să reapară în Statele Unite. Numai că în acest ultim caz, o astfel de naraţiune nu va fi utilizată doar de republicani, ci şi de democraţi.

În loc de concluzie, trebuie spus că analizele despre naraţiunile strategice încearcă să ofere o perspectivă raţională asupra încleştărilor discursive din câmpul studiilor de securitate. Este explorat de regulă modul în care o naraţiune se formează, capătă stabilitate şi devine prevalentă în raport cu naraţiunea sau cu naraţiunile concurente. Dar analizele de acest tip sunt dificile. Ştim din experienţă că întotdeauna emoţiile au fost mai puternice decât raţiunea.

 

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experţi LARICS.