Cu toţii am primit pe wall-ul contului nostru de Facebook sau în timeline-ul contului de Twitter veşti îngrijorătoare despre escaladarea „conflictului îngheţat” (un eufemism inventat de incapacitatea şi dezumanizarea cu care diplomaţii aleg să privească zonele de conflict) din regiunea Nagorno-Karabah, un loc care, după nume, pare mai degrabă desprins din poveştile cu dragoni şi şcoli de magie, decât din viaţa reală şi incredibil de dificilă a locuitorilor Caucazului. Un loc despre care, dacă suntem sinceri, nu prea ştiam mare lucru până alaltăieri. 

Însă, cu fiecare like şi share, noi toţi contribuim pasiv la construcţia unui discurs public despre evenimentele recente din regiune, fără însă a observa că cele mai multe informaţii sunt diseminate de entităţi guvernamentale şi foarte puţin de observatori imparţiali aflaţi la faţa locului, fie ei jurnalişti, activişti sau angajaţi ai organizaţiilor non-guvernamentale. 

Asta pentru că ei nu există. În conflictul recent din Nagorno-Karabak, atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul controlează foarte strict accesul în regiune, oferă informaţii limitate şi, de obicei, trunchiate, pentru a-şi justifica fiecare în parte acţiunile şi, cel mai grav, folosesc aceste incidente pentru a muta atenţia de la probleme grave economice cu care se confruntă regiunea, lipsa libertăţilor civice pentru cetăţeni şi nevoile sociale din ce în ce mai acute ale milioanelor de oameni care i-au votat. 

Atât administraţia de la Erevan, cât şi cea de la Baku au investit masiv în achiziţionarea de echipamente militare, în timp ce puterea de cumpărare a scăzut considerabil în regiune. Dacă Azerbaidjanul a cheltuit aproximativ 20 de miliarde dolari pe apărare – echivalentul întregului buget al Armeniei – de cealaltă parte, armenii au fost cumva nevoiţi să accepte prezenţa trupelor ruse pe teritoriul său, în speranţa că o asemenea prezenţă ar echilibra investiţiile masive în apărare făcute de vecinii lor.

Ambele tactici au eşuat lamentabil. Ambele ţări cu interese mai mult sau mai puţin legitime în Nagorno-Karabah au fost nevoite să facă genul de compromis care, într-un final, a ajuns să-i coste credibilitatea în faţa propriilor cetăţeni şi genul de expunere pe scena internaţională pe care niciun stat nu şi-o doreşte. 

Aşa că, de fiecare dată când căutăm însetaţi imaginile sau ştirile despre „războiul din Nagorno-Karabah”, atâta timp cât ele nu ne parvin din surse independente, nu facem altceva decât să validăm acţiunile de propagandă ale celor două regimuri, întărindu-le şi mai mult credinţa că ceea ce fac e bine, că informaţia nu trebuie să fie neapărat independentă şi imparţială ca ea să ajungă la noi, consumatorii avizi de conflict. 

În tot acest timp, mii de tineri, azeri şi armeni deopotrivă, sunt înarmaţi şi trimişi în prima linie, indiferent dacă ei cred sau nu, înţeleg au ba ceva din tot ce se întâmplă în jurul lor în aceste zile. Poveştile acestora, ca şi cele ale civililor prinşi în peticul de pământ dintre cele două ţări, multe probabil încălcări flagrante ale drepturilor omului, rămân nedocumentate şi, astfel, bine ascunse de umbra propagandei informaţionale desfăşurate de Armenia şi Azerbaijan deopotrivă.

Fără acces la relatări imparţiale despre situaţia reală a conflictului, nu ne rămâne decăt să răspândim postări despre numărul elicopterelor doborâte de o parte sau alta, statistici abstracte despre bugete, planuri de apărare şi hărţi cu nume şi locuri care nu ne spun mai nimic. Şi asta îşi doresc ambele părţi beligerante. O detaşare de conflict a opiniei publice şi o abordare abstractă, rece, a ceea ce se întâmplă cu adevărat acum în Nagorno-Karabah, ca ei să-şi poată vedea în continuare liniştiţi de război fără a fi deranjaţi de ce, cine, cum, unde şi când.