Motive de optimism (7): reacţia statelor democratice
0
Niciodată, în istoria globală, statele democratice nu au reacţionat atât de rapid, de eficient şi de organizat, aşa cum au făcut-o acum, în contextul crizei Covid-19.
Este o afirmaţie categorică, cumva contrar imaginii pe care publicul o regăseşte în propria bulă de Facebook, unde se pune prea des accentul pe ce nu merge, pe critică şi eventual panică.
Dar o astfel de afirmaţie se poate susţine prin foarte multe informaţii obiective, pe care poate că le pierdem din vedere în tabloul mare, dar pe care ar fi bine să nu le uităm, pentru că aceste reacţii nu sunt naturale, şi nu au mai existat niciodată până acum. În plus, aşa cum arăt spre finalul acestui text, există şi o alternativă – aceea a unor reacţii agresive precum cea a Rusiei, care profită de criză pentru a slăbi şi mai mult încrederea publicului în modelul occidental...
Să revenim la exemplele reacţiilor bune ale statelor şi să le luăm pe rând:
(1) Protejarea populaţiei, prin celebrele măsuri de „lock-down”, de restricţii, carantine şi izolări la domiciliu. Au fost săptămâni întregi când cca 3 miliarde de oameni au fost, în acelaşi timp, ţinuti în izolare la domiciliu, pentru a limita extinderea unei boli mai contagioase decât toate cele din istoria recentă şi care, chiar şi aşa, a ajuns să infecteze aproape 4 milioane de oameni în câteva luni şi să conducă la un sfert de milion de decese. Această carantinare globală nu este naturală, iar panica nu este un argument suficient pentru acceptarea ei automată. Dimpotrivă chiar, studiile arată că panica şi teama, pe cont propriu, tind să ducă la nerespectarea autorităţilor, la revolte şi la diluarea legii. State democratice deci, nu cele totalitare, nu dictaturile – au reuşit prin mobilizări fără precedent să organizeze o astfel de protejare a populaţiei, prin măsuri care au încetinit circulaţia, interacţiunile şi riscurile. Poate că în Occident măsurile au fost mai greu de pus în aplicare decât în democraţiile emergente, tocmai pentru că statele democratice occidentale sunt definite prin libertate de mişcare, încredere socială şi participare, implicare şi asociativitate. Poate că statele din Estul Europei au profitat de distanţarea socială mai mare, de faptul că cetăţenii au mai puţină încredere socială şi mai mare respect pentru autoritate. Cert este însă că măsurile statelor democratice – venite împotriva logicii de funcţionare a unei societăţi deschise – au fost luate şi implementate eficient.
(2) Investiţia statelor în propriile economii. Cu puţine excepţii, statele au luat decizii rapide de susţinere a propriilor economii dar şi de susţinere a eforturilor sociale, pentru a proteja pe perioada închiderii cât mai multe din firme şi cât mai multe din persoanele afectate de şomaj.
În unele state s-au dat direct ajutoare persoanelor afectate, în altele banii au fost direcţionaţi prin plata ajutorului de şomaj. În România, de exemplu, ajutoarele pentru economie au fost dublate de asumarea de către stat a unui cost de carantinare pentru sute de mii de români reveniţi din Occident (un efort nu doar logistic, dar şi financiar, acoperit rapid de autorităţi). Iar autorităţile locale au luat măsuri de susţinere pentru populaţia vulnerabilă, căreia i-au pus la dispoziţie diverse forme de sprijin. Firmele au deja acces la facilităţi care afectează bugetele tuturor statelor, iar efectul pe termen scurt este o recesiune fără precedent – o pagubă majoră în buzunarul unor state care, altfel, o duceau destul de bine.
Europa se pregătea de cele mai mari investiţii în ceea ce priveşte economia verde, dar acum toate sumele obţinute din creşterile economice anterioare au fost direcţionate spre efortul financiar pe termen scurt. Nici după al doilea război mondial nu a existat un astfel de efort, care a fost organizat, dacă ne uităm în perspectivă, foarte rapid, în doar câteva săptămâni. Procente importante din bugete au fost orientate spre acest efort, datorită căruia bursele de fapt nu s-au prăbuşit, iar impresia existentă este că, deşi viaţa nu va mai fi mult timp la fel, există speranţă ca economia să aibă o traiectorie de tip V (cădere urmată de revenire rapidă, în locul unei recesiuni urmate de depresie, de tip L).
(3) Pachetele de sprijin pentru repornirea motoarelor. Statele democratice nu lasă firmele să se descurce şi piaţa liberă să regleze dinamica actuală, chiar dacă în trecut, în istorie, cam aşa au făcut. Astăzi, decid acumularea de datorii pentru generaţiile viitoare pentru a injecta în propriile economii pachete enorme (nu doar pentru salvarea băncilor, nu doar pentru salvarea marilor agenţi economici, ci mai ales pentru salvarea antreprenoriatului mic şi mijlociu). Învăţând din lecţiile trecutului, am văzut că statele democratice nu doar că nu lasă mediul privat să se descurce singur, dar reacţionează rapid cu soluţii fără precedent. SUA anunţa pachete de triliarde de dolari pentru economie, iar UE chiar săptămâna trecută vorbea de pachetul de 1 triliard cu care vor completa pachetele fiecărei ţări în parte. De la câteva procente din PIB şi până la peste 10 procente vor fi mobilizate pentru ca economia să aibă lichiditate, iar reluarea activităţii să se facă cât mai aproape de normalitatea anterioară. Planul Marshall, iniţiat de SUA pentru a ajuta la relansarea economică a Europei afectate de război reprezintă acum o inspiraţie pentru planuri mult mai mari. Bailout-urile organizate pentru companiile financiare acum 10-12 ani au fost acum pregătite pentru toate mediile de afaceri. Investiţiile nu se vor duce doar în susţinerea indirectă a economiei, dar cel mai probabil statul va funcţiona ca motor pentru propriile pieţe, creând cerere, alimentând oferta, pentru ca oxigenul reprezentat de lucrările publice (banii băgaţi în infrastructură – drumuri, agricultură, digitalizare, energie etc) să stimuleze reanimarea mediului privat.
(4) Investiţia în protejarea persoanelor vulnerabile. Dincolo de discursul conspiraţionist care sugerează că cei care au decedat cu comorbidităţi ar fi făcut-o oricum, date serioase (promovate de The Economist) ilustrează că această teribilă boală a luat minim 10 ani din viaţa celor cu boli cronice, pe care statisticile îi creditau cu o viaţă lungă în continuare.
In incercarea a de a contracara narativul conform caruia victimele de Covid19 sunt persoane in varsta, cu multe comorbiditati, care ar fi murit oricum, mai multe universitati scotiene au realizat un studiu privind persoanele decedate din Marea Britanie si Italia, si au ajuns la o concluzie importanta - aceea ca persoanele decedate, in functie de grupa de varsta din care faceau parte, aveau in fata multi ani, iar boala a scurtat brutal perspectiva.
Mai jos, un grafic in care, pentru fiecare grupa de varsta, se vede cum, pe o linie (care reprezinta speranta de viata) intervin decesele (cercurile colorate), mult inainte de a se termina aceasta speranta de viata.
Ca exemplu - O persoana ajunsa la 60 de ani, are o speranta de viata de inca 20 de ani, iar decesele, dupa cum se vede, priveaza astfel de oameni de inca 18-19 ani de viata.
Statele democratice, în această perioadă, au dat dovadă de empatie pentru generaţiile afectate şi au orientat investiţii publice în spitale, materiale de protecţie şi medici, pentru ca această criză să fie depăşită cu bine. Am văzut mobilizare în toate statele, am văzut cooperare occidentală instituţionalizată (medici din Est care ajutau statele din Vest, ventilatoare din SUA trimise în Europa, materiale de protecţie achiziţionate centralizat de România transmise către statele cu nevoi majore, spitale din Germania care preluau pacienţi din Italia sau Franţa etc).
(5) Modelul occidental se va consolida, cu acest prilej, pentru că se va face mai clar diferenţa între statele care respectă drepturile omului, valorile democratice şi logica de funcţionare într-o economie globală, conectată, şi statele care fug de răspundere, amestecă adevăruri cu manipulări şi încearcă să profite de crize pentru a-şi extinde influenţa. Din fericire, Românii aleg familia occidentală şi rămân pe un drum care va asigura consolidarea acestor valori.
(6) România a reacţionat, la rândul său, bine. În unele locuri, chiar mai bine decât multe alte state europene. A închis rapid graniţele, a luat măsuri de distanţare socială, a separat spitalele între unele destinate Covid şi restul (măsură insuficient analizată, dar cu rezultate excepţionale în protejarea celor vulnerabili), a mărit veniturile medicilor din prima linie, a implicat Armata, a luat măsuri pentru economie (cea mai importantă, cea a şomajului tehnic susţinut de stat) şi a comunicat mult şi constant cu o populaţie îngrijorată şi, din fericire, dornică să colaboreze cu autorităţile. Iar rezultatele se văd nu doar într-un număr mic de îmbolnăviri, dar şi într-o rezilienţă crescută în faţa problemelor de acest tip, acest „exerciţiu” generând anticorpi utili unei generaţii noi, neconfruntate cu mari provocări până acum.
Acţiunea statelor democratice se vede însă afectată de două tipuri de reacţii negative, extrem de importante:
Succesul izolării sociale, al măsurilor autorităţilor, alimentează acum un discurs paradoxal – acela că, de fapt, nu există o problemă atât de mare, că am fost nevoiţi să suportăm restricţii disproporţionate, şi că statele ne-au dat o notă de plată mult prea mare pentru o protecţie pe care o puteau realiza mult mai simplu, fără atâtea probleme. Sigur că memoria socială este scurtă, iar oamenii se adaptează, uitând panica de acum o lună sau două când cereau restricţii şi mai mari şi protecţie şi mai extinsă. Dar această problemă este minoră, de fapt, pe termen lung, pentru că ea reprezintă o reacţie naturală a unei populaţii care a depăşit o traumă importantă.
A doua problemă este mai mare. Este vorba de propaganda anti-occidentală, stimulată din ţări precum Rusia, care încearcă să alimenteze teorii ale conspiraţiei, să alimenteze panici şi să sugereze că statele europene (democratice) au avut reacţii proaste şi că doar din Est ne vine salvarea. Ironia istoriei face astăzi ca statele care au alimentat această propagandă să fie şi ele afectate de acest virus, aproape la fel ca statele democratice pe care le criticau. Dar, două luni de astfel de propagandă, inclusiv gesturi populiste au efecte.
Un exemplu de reacţie agresivă a Rusiei vine din modul în care se comportă faţă de statele din regiune. Recent, au trimis ajutoare umanitare în Republica Moldova (pe 19 aprilie, mai exact), dar la decolarea de pe aeroportul din Chişinău, avionul rusesc a ales să devieze zborul prin România, într-o manieră total nejustificată. O captură din https://www.flightradar24.com/ confirmă că acest zbor a survolat şi baza de la Deveselu, un gest de o ostilitate evidentă.
Înregistrarea oficială a zborului arată survol pe deasupra a trei state NATO, toate sub pretextul unui transport umanitar.
În timp, probabil, se va decanta ce este greşeală de ceea ce este spionaj efectiv, agresiv, împotriva NATO. Folosind însă astfel de metode, la adăpostul unor gesturi prezentate drept „ajutoare”, Rusia forţează narative anti-occidentale evidente. Iar efectul, pe termen scurt, este că încrederea în Rusia nu este la fel de afectată precum încrederea în UE sau încrederea în modelul occidental. Statele din est vor rămâne, măcar pentru o populaţie, cu sentimentul că Vestul nu a ajutat foarte mult şi că este chiar cauza tuturor acestor probleme.
Nu este uşor de făcut raţionamente complexe, prin care să ne imaginăm cum ar fi fost dacă România nu era parte a lumii civilizate occidentale, dacă nu ar fi avut de partea sa protecţia militară a NATO, sprijinul strategic al SUA şi umbrela suport a UE. Singuri, de capul nostru, ca un fel de Ucraină sau Moldovă, acum poate că drumul european al României ar fi fost amânat pentru foarte mulţi ani. Un fost preşedinte român chiar anunţa clar că, fără sprijinul NATO şi SUA, o astfel de criză ar fi prilejuit invadarea unei ţări ca România, evident sub pretext „umanitar”. În schimb, din acest spaţiu de singuranţă, România se pregăteşte de o nouă etapă, noua normalitate post-Covid19, de pe o poziţie care generează mai degrabă optimism.
Se încarcă comentariile...
