Monarhiile europene, la răscruce de timpuri

Regii Europei de mâine vor fi nevoiţi să menţină echilibrul între desuetudine şi cerinţele viitorului Contestate sau nu, adeseori obligate la compromisuri, supravieţuind războaielor,

Regii Europei de mâine vor fi nevoiţi să menţină echilibrul între desuetudine şi cerinţele viitorului

Contestate sau nu, adeseori obligate la compromisuri, supravieţuind războaielor, înconjurate de scandaluri, de la cele politice la cele mondene, monarhiile europene au reuşit să supravieţuiască, dovedindu-şi în timp viabilitatea. Ca sistem, ca reprezentativitate, ca parte a identităţii unei naţiuni. Marja lor de manevră este însă din ce în ce mai restrânsă şi tot mai multe voci sunt de părere că vremea capetelor încoronate a apus. Moştenitorii tronurilor europene sunt cei care vor dovedi dacă acesta este sau nu adevărul.

Proclamând Libertate, Egalitate, Fraternitate, Revoluţia franceză din 1789 a deschis o nouă eră în istorie, reuşind să răstoarne sistemul politic al monarhiei absolute. La această schimbare radicală a mediului social-politic a contribuit, în primul rând, faptul că datoriile Curţii regale atinseseră o cifră astronomică, astfel că, sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, situaţia a devenit explozivă. Datoriile au fost cauzate de cheltuielile enorme ale Curţii (cea mai somptuoasă din Europa), dar şi de cele ale uriaşei armate franceze, din care făcea parte şi o flotă puternică, trimisă deseori în războaie costisitoare.

Toate acestea au epuizat rezervele statului, mai ales că majoritatea nobililor nu plăteau impozite. După căderea Bastiliei, pe 14 iulie 1789, şi înfiinţarea Adunării Naţionale Constituante, istoria Franţei, dar şi a Europei au suferit schimbări de esenţă. Adunarea Naţională, formată din burghezi şi artistocraţi, a adoptat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeneşti, în care au fost reformulate fundamentele principale ale revoluţiei prin care fusese răsturantă monarhia şi proclamat un alt sistem social-politic, respectiv cel specific republicii.

Timp de peste un secol, republica nu a convins Europa

Deşi republica, cel puţin ca organizare statală, părea foarte atrăgătoare, întrucât, prin lege, suveranitatea aparţinea poporului, iar puterea executivă era exercitată de cetăţeni aleşi, ea nu a "sedus" o lungă perioadă de timp ţările europene.

Astfel că, spre exemplu, în 1914, Europa era în mod preponderent monarhică. Cu excepţia Franţei, Portugaliei şi Elveţiei, toţi şefii de stat purtau coroane pe cap. Astăzi, situaţia s-a schimbat mult. Deşi mulţi consideră monarhia ca pe ceva desuet şi anacronic, iar republicile au depăşit, ca număr, ţările cu această formă de guvernământ, jumătate din statele care compun Uniunea Europeană au ca şefi regi sau regine.

De la monarhie la republică şi invers

La sfârşitul Primului Război Mondial, îşi pierd coroana reprezentanţi ai unor Case regale ilustre, cum ar fi Habsburg, în Imperiul austro-ungar, Hohenzollern, în Germania, şi Romanov, în Rusia. După cel de-al Doilea Război Mondial, a urmat o altă "vânătoare de capete încoronate", astfel că unii regi, mai ales cei care s-au sprijinit pe regimul fascist, şi-au pierdut coroana.

Cea mai cunoscută dinastie ajunsă în această situaţie a fost, fără îndoială, cea italiană - Savoia. O soartă asemănătoare au avut şi Casele regale din Balcani. A mai rezistat pentru câteva decenii cea greacă, dar şi aceasta, în 1967, a trebuit să lase locul republicii. S-a dovedit însă că procesul de trecere de la monarhie la republică nu a fost ireversibil, astfel că, în 1975, cu încoronarea lui Juan Carlos de Bourbon, în Spania, a avut loc o restauraţie monarhică.

Monarhiile o duc bine, dar nu se înmulţesc

Modelul spaniol nu pare a fi însă "bun pentru export". Deşi reprezentanţi ai unor dinastii renumite (de la Habsburgi la Romanovi) sunt încă în viată şi au descendenţi, o altă restauraţie, cel puţin în Europa, nu se întrevede. Altfel, monarhiile constituţionale de pe bătrânul continent o duc bine (cel puţin în aparenţă), deşi există temeri că unele dintre ele ar putea dispărea în urma unor referendumuri.

Casele regale din Europa

SPANIA - Casa de Bourbon; MAREA BRITANIE - Casa de Windsor, BELGIA - Casa de Saxonia Coburg Gotha, OLANDA - Casa de Orange Nassau, SUEDIA - Casa de Holstein, DANEMARCA - Casa de Oldenburg, NORVEGIA - Casa de Oldenburg, Luxemburg - Casa de Nassau Bourbon Parma, MONACO - Casa Grimaldi, LICHTENSTEIN - Casa de Lichtenstein.

Monarhii, sub semnul întrebării

Succesorii la tron vor avea de înfruntat curentul republican

Analiştii politici consideră că unele monarhii europene vor suferi, mai devreme sau mai târziu, schimbări importante.

Spre exemplu, Spania şi Belgia, două ţări divizate de etnii şi limbi diferite, s-ar îndrepta spre ceea ce a fost numit "monarhie federală". Prinţul Phillippe al Belgiei are puţin spaţiu de manevră (fiind mai mult un "arbitru"), dar este sprijinit de o largă majoritate a supuşilor, ca şi Juan Carlos al Spaniei. De fapt, spaniolii sunt mai mult juancarlişti decât monarhişti. Iar Felipe va avea de rezolvat problema spinoasă a federalismului cerut de catalani şi basci. Nu se ştie, însă, în ce măsură viitorul rege va mai reuşi să asigure unitatea ţării doar prin simpla sa prezenţă. În Norvegia, situaţia e şi mai delicată. În 2002, un mariaj controversat a zdruncinat puterea regelui Harald al V-lea. Fiul său, prinţul Haakon, s-a căsătorit cu o mamă celibatară, Mette-Marit, al cărei fost companion a fost acuzat de trafic de droguri. Norvegienii au "iertat" repede "derapajele", dat fiind că această ţară are cel mai mare număr de naşteri ilegitime. Dar parlamentul a luat în calcul şi a dezbătut eventualitatea şi consecinţele instaurării unei republici.

Alţi regi ai Europei de mâine

Regele Albert al II-lea al Belgiei îşi va lăsa tronul prinţului Philippe, care s-a născut la Bruxelles, pe 15 aprilie 1960. În prezent, el are titlul de Duce de Brabant. Tronul Olandei va fi moştenit de prinţul Willem Alexander van Oranje-Nassau, născut pe 27 aprilie 1967. Carl Gustav al XVI-lea al Suediei o are ca prinţesă moştenitoare pe Victoria, ducesă de Vastergotland, născută pe 14 iulie 1977. Regele Harald al V-lea al Norvegiei îşi va lăsa tronul prinţului Haakon, născut pe 20 iulie 1973. După regina Margrethe a II-a, pe tronul Danemarcei se va sui prinţul moştenitor Frederik, născut pe 26 mai 1968. Marele Ducat al Luxemburgului îl are, în prezent, ca Mare Duce, pe Henri Albert, care a obţinut acest titlu după abdicarea tatălui său, Jean, în 2000. Moştenitorul va fi Willem, născut pe 11 noiembrie 1981, primul dintre cei cinci copii ai lui Henri Albert.

Cât priveşte prosperul Principat Monaco, situaţia succesiunii la tron nu este, deocamdată, clarificată. Prinţul Albert al II-lea nu este căsătorit şi, în acelaşi timp, şi-a recunoscut doi copii ilegitimi, dar nu are încă un moştenitor legitim. În acest caz, sora sa mai mare, Caroline, prinţesă de Hanovra, se află pe primul loc în ordinea succesiunii. În fine, prinţul de Liechtenstein, Hans-Adam al II-lea, i-a transmis fiului său Alois, în 2004, puterea de a lua decizii guvernamentale, dar formal îşi păstrează până la moarte titlul de şef al principatului.

Spaniolii îşi iubesc regele, nu regatul

Duminică, 29 aprilie, în clinica privată "Ruber Internacional" din Madrid, prinţesa Letizia Ortiz, soţia lui Felipe de Bourbon, moştenitorul tronului Spaniei, a adus pe lume o fetiţă, pe care au numit-o Sofia, după bunica din partea tatălui.

Fetiţa este sora mai mică a prinţesei Leonor, născută pe 31 octombrie 2005. Naşterea unui al doilea copil de sex feminin poate duce la creşterea presiunilor asupra guvernului de a stabili egalitatea între sexe în ceea ce priveşte succesiunea la tron.

Deşi Constituţia spaniolă interzice orice fel de discriminare pe motive de rasă, religie, sex sau opinii, în legea fundamentală există articolul 57/1, prin care, ca linie succesorală, "este preferat bărbatul femeii". Acest articol este o rămăşiţă (neabrogată) a Legii salice, acea culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparţinând francilor de pe teritoriul Galiei. Cu toate acestea, Spania a pus în pratică un sistem prin care, dacă nu există descendenţi de sex masculin, atunci unul de sex feminin poate succede la tron.

Aşa stând lucrurile, cele două mici prinţese ale prinţului Felipe ar avea dreptul să moştenească tronul Spaniei, după ce domnia tatălui lor, actualul prinţ moştenitor, se va fi sfârşit. Există însă o problemă care ar ridica semne de întrebare în cazul în care în Spania s-ar relua dezbaterile referitoare la linia succesorală: Infanta Elena, fiica mai mare a regelui Juan Carlos şi, implicit, sora mai mare a lui Felipe, are un descendent de sex masculin, prinţul Felipe Juan Froilan de Bourbon, născut în iulie 1998. Dacă Legea salică, prin care sunt preferaţi descendenţii de sex masculin, s-ar aplica ad litteram, atunci, la un moment dat, acesta ar putea avea pretenţii succesorale. Monarhia spaniolă mai are de clarificat un aspect controversat: republicanismul există încă. Principalii susţinători sunt comuniştii-ecologişti din partidul Izquierada Unida (Stânga Unită), care au propus, la începutul lunii aprilie, cu ocazia aniversării a 76 de ani de la proclamarea celei de-a doua republici, organizarea unui referendum prin care spaniolii să-şi aleagă modelul de stat: monarhie sau republică.

Britanicii îşi iubesc regina, nu moştenitorul tronului

A doua mare monarhie europeană după cea spaniolă, respectiv cea din Marea Britanie, nu se confruntă cu probleme atât de nuanţate din punct de vedere al succesiunii.

Aici, lucrurile par să fie ceva mai aşezate: fiul reginei Elisabeta a II-a, Charles, este moştenitorul tronului, următorul pe listă fiind William, fiul său cel mare. William Arthur Philip Louis Mountbatten-Windsor s-a născut pe 21 iunie 1982. A studiat geografia, biologia şi istoria artelor.

În 2001, s-a înscris la prestigioasa Universitate Saint Andrews din Scoţia, iar în 2005 şi-a obţinut diploma în geografie cu maximum de voturi. Apoi a intrat la Academia Militară din Sandhurst, iar în prezent face parte, ca şi fratele său mai mic, Harry, din regimentul Household Cavalry Blues and Royals.

După tatăl său, prinţul Charles, actualul moştenitor al tronului, William va deveni regele Regatului Unit şi al teritoriilor Commonwealth, sub numele de Regele William al V-lea. Există însă unele speculaţii conform cărora regina Elisabeta ar intenţiona să treacă peste succesiunea normală şi să-l numească suveran direct pe nepotul ei William.

Presa britanică a opinat că această intenţie a reginei s-ar datora faptului că, de la moartea prinţesei Diana, Casa regală a devenit subiectul preferat al publicaţiilor de scandal, mai ales din cauza vieţii private a prinţului Charles. Niciodată acesta nu s-a bucurat de aceeaşi popularitate ca fosta sa soţie, Lady Diana Spencer, dar, de la moartea acesteia, imaginea lui s-a deteriorat (aproape) iremediabil. Nici căsătoria cu iubita sa din tinereţe, Camilla Parker-Bowles, nu a îmbunătăţit substanţial lucrurile.

Casa de Windsor a suferit diverse etape de discreditare, iar sondajele arată că numai 45% din britanici ar mai dori să păstreze monarhia ca formă de guvernământ după moartea reginei.

Această stare de fapt dă apă la moară adepţilor republicanismului (cum ar fi cei din Scottish National Party) care, deşi sunt minoritari, au pârghii de influenţă europene suficient de puternice pentru a provoca dezbateri asupra viitorului monarhiei.