Suntem în etapa în care se fac licitaţiile şi începe să se contureze foarte limpede viitorul joc nemilos al supravieţuirii unor economii şi, din păcate pentru noi, posibilitatea certă de scoatere din joc a naţiunilor conduse de politicieni fomişti, fără imaginaţie, fără cultură şi speriaţi tocmai pentru că nu mai înţeleg nimic din ce se petrece în jurul lor.

Nu văd şi, ca atare, nu pot să aprecieze valoarea excepţională, de adevărat factor de ruptură geo-strategică, a temei care, în acest moment, este fundalul (vizibil sau discret) al confruntărilor de pe absolut toate câmpurile de luptă: bătălia împotriva schimbărilor climatice. Acesta este centrul nevralgic a tot ceea ce se discută, se negociază şi se încheie acum în termeni de alianţe. Şi e normal să fie aşa deoarece, dincolo de cortină, pe celelalte scene, acolo unde se află negociatorii super-puterilor şi ai câtorva organizaţii foarte tăcute şi eficiente, discuţia reală cuprinde, fireşte, dimensiunea ecologistă tip Friends of the Earth sau Greenpeace, dar o depăşeşte urgent deoarece trebuie să se ajungă (şi acesta este momentul de acum) la începutul etapei în care se separă apele.

Şi se separă din ce în ce mai rapid, pe un principiu simplu pe care l-am auzit iniţial în reuniunile Clubului de la Roma, apoi în discuţii cu membrii eminenţi din Bilderberg sau ai Comisiei Trilaterale: ruptura la nivelul modelelor de dezvoltare devenise inevitabilă dar un singur lucru era învăluit într-o ceaţă profundă, adică natura profundă a viitorului salt civilizaţional. Urma să se producă, precum revoluţiile industriale anterioare, în principal prin acumularea unor tehnologii excepţionale de tip game-changer? Nu, se spune, nu va mai fi suficient deoarece în ecuaţie va trebui adăugat factorul de supravieţuire a planetei şi speciei umane, aflate ambele sub ameninţarea extincţiei, în mare parte deoarece consumul sălbatic de resurse primare s-a prelungit peste limită. Şi a venit un moment al decontului.

Unul refuzat de Trump pe motiv că problema schimbărilor este doar „fake news“. Ca atare, nu există. Asta înseamnă, cum vedeţi, decizia scoaterii SUA din acordul global privind lupta comună împotriva schimbărilor climatice, chiar dacă, tehnic, se multiplică semnalele disperate ale oamenilor de ştiinţă asupra a ceea ce va fi dezastrul fără precedent care bate la uşă.

Interesant este că - şi în acest domeniu - preşedintele american, ducând la limitele extreme politica sa de izolaţionism, angajează SUA (cred pe termen lung şi foarte lung) într-o formulă de dezvoltare bazată pe vechile modele de producţie şi pe consumul enorm de materii prime pe care-l presupun. Alegerea lor, ei deja încep să simtă consecinţele acestui tip de excepţionalism în relaţiile internaţionale. Plus scandalul ucrainean care va produce daune uriaşe credibilităţii SUA ca aliat.

Dar ceea ce ar trebui să ne intereseze - şi poate să încercăm să găsim o explicaţie utilă - este de ce problema climatului, bătălia pentru climat, a devenit baza de apropiere non-ideologică între Occident (minus SUA) şi China. Aici a fost deja operată marea mutaţie al cărei simbol este Noul Drum al Mătăsii cu centurile sale multiple maritime şi terestre.

Există o explicaţie?

Sigur că este: nevoia lor de a se lega cât mai rapid de un proiect care să economisească în comun resurse şi să le reinvestească în profitul unui proiect generator natural se bani, oportunităţi şi şanse de dezvoltare. „Principiul caravanei“ este cheia: bogăţiile, resursele, materiile prime trebuie transportate pentru a fi valorificate şi cu cât transportul va fi mai ieftin (garantat prin cooperare şi securizat prin contracte comune) cu atât creşte atractivitatea noilor soluţii. Spre exemplu, au argumentat chinezii (şi acum absolut toată lumea este de acord că asta este soluţia imediată de salvare în materie de costuri), prima formulă de transport intercontinental trebuie să fie asigurată pe reţeaua de căi ferate cu trenuri de mare viteză. Acoperind distanţe foarte mari cu transport cargo la 230 km/h, înlocuiesc coşmarul transportului rutier şi lentoarea celui maritim şi fluvial, lăsate ca soluţii de rezervă la punctele terminus ale reţelei primare.

Chiar dacă este promiţător şi interesant, tot nu ar fi un factor determinant de schimbare a raporturilor geo-strategice dacă nu ar exista principiul al doilea, cel al cointeresării în sistem de coparticipare cooperativă a statelor aflate pe linia fiecăruia dintre trasee, astfel încât, ştiind ce, cum şi la ce preţ va putea să exporte orice tip de resurse, să calibreze la modul optim efortul său industrial.

Şi mai e ceva. Şi asta cred că va constitui adevărata uriaşă lovitură – legată direct de bătălia pentru climat – pe care chinezii şi partenerii lor mai vechi sau mai noi se pregătesc s-o anunţe chiar la scară globală: redimensionarea eforturilor de construcţie a maşinilor electrice, numeroase surse vorbind despre acorduri între producătorii chinezi şi cei europeni în privinţa bateriilor litium-ion, cheia strategică pe care Beijingul o anunţă ca perfect operaţională.

În acel moment se va produce momentul de rupere, posibil deoarece China dispune acum de 2/3 din capacităţile globale de producţie de asemenea baterii şi asigură deja jumătate din numărul maşinilor electrice vândute în lume. Acum se negociază contractele pentru a permite intrarea marilor concerne chinezeşti de profil în Europa şi începerea colaborării cu societăţi europene de profil. Şocul va fi uriaş şi, deja, se vorbeşte despre probabilitatea dispariţiei vehiculelor pe benzină (după cea anunţată a maşinilor pe motorină) şi, în consecinţă, reechilibrarea unor producători naţionali spre orizontul de supravieţuire.

Ne va interesa că apare o asemenea perspectivă, şoc real al civilizaţiilor?

Şi toţi (care vor, ştiu şi pot) se grăbesc cât pot. Spre exemplu, iată fişa tehnică a contractelor semnate ieri de Franţa cu China: documente de cooperare în valoare de 15 miliarde $ în domeniul aeronautic, energiilor curate, sectorului agroalimentar, finanţelor şi electricităţii... construirea unui terminal şi unei zone de stocare GPL la Tianjin şi a unei conducte de 230 km pentru transportul gazului la Pekin, o uzină de tratare a combustibilului uzat etc. Reafirmând în acelaşi timp, în cadrul „Apelului de la Pekin“ susţinerea fermă faţă de Acordul de la Paris privind climatul.

Noi, de departe, stăm pe margine scuipând seminţe şi făcând mişto de toată lumea. Ce altceva a rămas de făcut când, vorba aceea, semnezi un contract şi se supără mai ştii cine şi păţeşti precum ucrainienii, părăsiţi de americani în voia sorţii?