Sunt rezultatul unei revolte, fie exprimate direct, fără menajamente, fie sub forma unor ironiii pe cât de fine, pe atât de dezabuzate. Sunt şi o lecţie de care cred că avem nevoie în acest moment în care totul se reîncarcă de ură şi intoleranţă: se poate şi râde, adevărat pe un fundal de tristeţe, se poate glumi despre politică şi actorii săi. Iată câteva dintre aceste partide care au intrat în istorie.

  1. Partidul Mişcării Ondulatorii Unificate. Creat în 9 februarie 1965 de Pierre Dac (foto), un umorist celebru, are un program foarte elaborat. Numele partidului, spunea Pierre Dac, “ar putea să dea o iluzie de moliciune, dar nu e deloc cazul. Contrar a ceea ce scepticii ar putea crede, nu este un partid al abandonului, al laşităţii...Nicidecum! Ştiţi că trăim într-o perioadă de surexcitare, de extremă enervare...şi hiper-tensionată. Într-atât de tare încât am considerat că e de datoria noastră să contribuim la detensionare şi să ajungem la un anume echilibru. În acest sens, “ondulatoriu” vrea să spună că partidul ar putea să urmeze ondulările realităţii şi evenimentelor”. Se prezintă ca având cele mai bune relaţii posibile cu ceilalţi şefi de state şi guverne: “Dat fiind faptul că nu ne-am întâlnit niciodată, suntem într-o concordie perfectă”. Promite o reformă fiscală profundă: fiecare cetăţean să plătească impozitele datorate de cel mai sărac decât el, apără în termeni foarte poetici “dreptul de a fi sărac”. Propune elaborarea unei noi Constituţii, una dintre prevederile principale fiind cea care obligă Preşedintele Adunării Naţionale să fie şi şeful de orchestră al Gărzii Republicane. De asemnei, introduce un articol prin care se interzice definitiv şi irevocabil aruncarea parlamentarilor în cuve cu acid sulfuric. Emite şi o teoremă foarte des citată în istoria ştiinţelor politice: “Geometri politică: careul ipotenuzei parlamentare este egal cu suma imbecilităţii construite de ambele părţi ale extremităţilor”. Reamintit adeseori este şi acest citat la care mulţi politicieni ar trebui să fie în continuare atenţi:Sarcasticul şi profeticul proverb care spune “Cine râde ul;timul, râde mai bine”, ar putea fi îmbunătăţit cu această modificare: “Când cel care râde ultimul a terminat să râdă, nimeni nu mai are ceva de râs”.

  1. Partidul legi naturale. Mişcare politică activă în Franţa 1992 şi 2009 (a nu se confunda cu un partidul cu nume similar din Quebec) născută din Mişcarea transcedentală. A apărut “ în urma cpnstatării amplorii binefacerilor obţinute din practica individuală şi colectivă a meditaţiei transcedentale şi a tehnicilor MT-Sidhi şi levitaţiei...trebuie să aducem lumina ştiinţei în zona politicului”. Spre exemplu, partidul propunea metoda Meditaţiei transcedentale ca soluţie pentru reabilitarea deţinuţilor şi ca o alternativă reală la sistemul de sănătate “în loc să se cheltuie anual miliarde pentru crearea de medicamente destinate să gereze maladiile şi stressul”.

 

3. Partidul Rinocerilor, înregistrat în Canada în 1960. Avea un slogan genial care ar putea să ilustreze activitatea, angajamentul şi credinţa profundă a multor partide politice din istorie: Să nu ne ţinem niciodată de promisiunile electorale!

   Partidul se anunţa a fi în urmaşul spiritual al unui   hipopotam brazilian (Cacarco) ce fusese ales primar al oraşului Sao Paolo. Printre promisiunile electorale (sursa Wikipedia) se numără:

  • abolirea legii gravităţii
  • -reducerea vitezei lumii doarece merge prea repede
  • instituirea limbii engleze, franceze şi analfabete drept limbi oficiale în Canada
  • vânzarea Senatului canadian la piaţa de vechituri din California
  • oferirea posibilităţii de a recicla toţi cetăţenii care doresc să devă analfabeţi, obligându-i să se înscrie la şcolile de stat
  • abolirea mediului înconjurător deoarece este foarte dificil să-l menţii curat şi, de altfel, ocupă prea mult spaţiu
  • indicarea foarte clară limitelor frontierelor maritime ale Canadei, astfel încât peştii canadieni să ştie exact unde se află, în orice moment, ziua şi noaptea
  • depunerea datoriei naţionale pe un card VISA şi apoi să-l declarăm pierdut

 

 

4. Partidele iubitorilor de bere. Avem asemenea partide fondate în Belarus (1993), Polonia (1990), Rusia (1993) şi Ucraina (1991). Cel din Rusia proclamă că “apără interesele tuturor băutorilor de bere indiferent de rasă, credinţă religiopasă sau afiliere”, avea facţiuni foarte bine delimitate între “băutorii de bere blondă”, “băutorii de bere neagră, “patrioţii băutori de cvas”. Ca dovadă a caracterului său profund democratic, anunţă că “va apăra nu numai interesele băutorilor de bere, ci şi al iubitorilor de cârnaţi, de unt, de carne şi al altor persoane iubitoare, cu excepţia celor iubitoare de putere”.

 5. Mişcare antitheistă şi libertină. Partid politic fondat în Franţa de către o domană extrem de sexy, actualmente preşedinta mişcării unde, în comitetul de conducere, în calitate de supleant, figurează şi soţul său (partener extrem de apropiat şi în activitatea sa profesională). Foarte cunoscută (şi apreciată) de un public specializat şi exigent, Celine Bara este o actriţă porno de succes, cu realizări intrate în patromoniul de gen precum Psychose rectale sau Star Trik. În programul său politic figurează propuneri precum restabilirea pedepsei cu moartea la cererea condamnatului, sterilizarea la naştere a copiilor handicapaţi fizic sau mental, gratuitatea totatlă a locuinţelor şi limitarea la un singur exemplar pe cuplu a animalelor de companie. Se declară, extrem de tranşant ca fiind de extremă-stăngă, în favoarea susţinerii totale a drepturilor minorităţilor sexuale, lesbine, gay, bisexuali şi transgeneders, a mişcărilor antisectare, anti-religioase şi anticapitaliste.

5. Mişcarea anti-radar. Există, s-a prezentat cu 80 de candidaţi la alegerile legislative din Franţa din 2012. Are un singur punct în programul politic, aşa cum declara pentru Le Figaro Jean-Louis Souile: “ “Cerem eliminarea tuturor tipurilor de radar, fixe, mobile, pedagogice şi a semnalizărilor la intersecţii. Cerem şi anularea imediată a tuturor suspendărilor sau ridicărilor definitive de permise auto, vrem ca limita de viteză în oraş să fie mai mare cu 10 km/h şi viteza pe autostradă să fie de 160 km/h”.

În definitiv, de ce nu?