Iar derogarea „sistematică şi persistentă“ a unor asemenea cereri oficiale poate fi penalizată cu sume care să ajungă până la 4% din cifra de afaceri a companiilor respective. Dar asta nu devine legislaţie acum, căci următoarea structură a PE este delegată să înceapă negocierile cu Comisia şi Consiliul în vederea ajungerii la o formă finală a textului respectiv, posibil până la finele acestui ann.

Deja au apărut discuţii aprinse care privesc atât conţinutul, cât şi oportunitatea generală a legislaţiei respective.

Susţinătorii ei subliniază urgenţa unui asemenea tip de măsuri care să oprească difuzarea din ce în ce mai vastă a unor materiale care pot fi puse în categoria generală a „susţinerii radicalizaării“. Este vorba despre manuale teoretice destinate organizaţiilor teroriste dar şi a unora practice care detaliază construcţia de bombe sau alte tipuri de instalaţii explozive improvizate, acum ajungându-se chiar la prezentarea unor kit-uri speciale pentru construirea de laboratoare mobile, inclusiv pentru producţia de materiale pentru mini-atacuri biologice. Mai sunt incluse aici mesajele de incitare la ură, la violenţă, la xenofobie, la antisemitism, chemările la constituirea unor formaţiuni de tip „vigilantes“ şi, mai nou, tot ceea ce intră în activitatea de propagandă a organizaţiilor extremiste, cele mai multe dintre ele revendicându-se din tradiţia nazistă şi cea fascistă.

La acest tip de conţinut se referă legislatorii europeni când cer companiilor ale căror servere permit ca utilizatorii să-şi posteze propriile mesaje (de tip Facebook sau YouTube) să acţioneze în mai puţin de oră de la primirea cererii formulate de organismele naţionale competente, fie pentru a suprima conţinutul respectiv, fie pentru a împiedica transferul acestuia către reţelele din alte State Membru UE.

Interesant că nu este vorba doar despre marile companii, ci şi despre unele mai mici, acum preferate de utilizatorii „cu probleme“, companii care, cel puţin până acum, nu au mai primit asemenea cereri din partea serviciilor specializate, poate tocmai fiindcă erau ţinute sub observaţie pentru a se cartografia sursa mesajelor, modul de comportament al utilizatorului şi în ce măsură este doar un simplu trol răspunzând orbeşte la comandă, sau o „cutie poştală“ folosită de o sursă externă sau nu un element izolat, un ins dereglat cu comportament asocial atipic, poate suferind psihic cu vulnerabilitate redusă şi, în consecinţă, irelevant pentru serviciile de supraveghere. O companie mică va fi informată cu 12 ore înaintea emiterii ordinului de ştergere a mesajelor, tocmai pentru a avea timp să pună la punct procedeele necesare.

În acest context, interesează faptul că legislatorii au extins cât se poate de mult definiţia - de acum absolut exhaustivă - a termenului „conţinut terorist“: este vorba despre orice tip de material (text, imagini, înregistrări audio sau video) care „incită sau încurajează comiterea unor infracţiuni teroriste, prin care se dau indicaţii pentru perpetrarea unor astfel de infracţiuni sau încurajează participarea la activităţile unui asemenea grup terorist“, precum şi conţinutul care furnizează sfaturile necesare pentru fabricarea produselor explozive etc.

De partea cealaltă, obiecţiile care s-au făcut deja auzite privesc faptul că sursa de control şi cuantificare a tipurilor de informaţii dăunătoare este strict exterior companiilor care animă net-ul, iar criteriile de definiţie a ceea ce poate fi considerat drept „informaţie cu conţinut terorist“ sunt de acum stabilite doar de serviciile şi instituţiile cre fac parte din aparatul de forţă al unui stat. Până acum, companiile respective promiseseră că vor avea propriul lor serviciu de depistare a conţinutului primejdios, elaborând propriul lor cod de conduită şi lucrând cu motoare de căutare programate pentru depistarea cât mai rapidă a informaţiilor, mesajelor sau textelor cu conţinut ofensiv.

În acest context, întrebarea la care nimeni nu pare să aibă un răspuns foarte convingător se referă la definirea constituţională şi legislativă a autorităţii care, pe viitor, în fiecare dintre Statele Membre, va avea sarcina de a efectua supravegherea intensivă şi exhaustivă a net-ului, a schimbului de mesaje şi de a determina (pe baza a căror criterii anume?) gradul lor de periculozitate. Cine o va face: un organism care să depindă de Ministerul Justiţiei, de SRI, sau de un organism special numit de Parlamentul României şi care să lucreze cu cele două instituţii pe bază de protocol pentru execuţia de sarcini specifice? Ce garanţii vor fi oferite societăţii civile că un asemenea instrument nu va fi folosit ca armă politică devastatoare împotriva oricărui adversar de azi şi mâine?

În fine, aşa cum ştim că se pune problema în societatea noastră, trebuie să introducem şi un factor de relativizare: chiar dacă va exista o asemenea legislaţie, chiar dacă ea va fi declarată obligatorie pentru toate Statele Membre, cine spune când şi cum va fi ea aplicată la noi? Cel mai probabil, cel puţin în perspectiva a ceea ce se petrece până acum, dezbaterea asta nu interesează pe nimeni. Indiferenţi, vom continua să privim cum se dezvoltă, fără stavile, valul actual de ură şi intoleranţă de pe reţelele sociale devenite loc de deversare a tuturor frustrărilor? De ce nu, în definitiv şi aceasta este, în lipsă de orice altceva, un spectacol ce poate fi oferit cu succes garantat înainte de alegeri.