Maxima complicaţie în creuzetul cu droguri, violenţă şi război: Afganistan, visul păcii

Războiul din Afganistan durează deja de 19 ani şi părea să se fi apropiat de un moment de pace. Ni l-a anunţat preşedintele SUA, Donald Trump, care a şi stat de vorbă pe telefon cu liderul taliban, molahul Abdul Ghani Baradar.

Dar în ciuda diminuării violenţei, care a permis semnarea acordului SUA-Talibani, la sfârşit de februarie, păcea este departe, iar maxima complicaţie de pe teren arată extrem de rău, în continuare: puteri vecine ce susţin părţi diverse, bătălie internă pentru putere între afgani, droguri şi finanţări serioase ale diferitelor armate personale şi ale Lorzilor Războiului, fracţiuni talibane şi organizaţii teroriste – Al Qaeda, ISIS Khorasan.

Jocurile de culise în acordul cu talibanii

Marea problemă a negocierilor cu talibanii, începute de SUA acum 10 ani, a fost recunoaşterea părţilor. SUA erau declarate de talibanii alungaţi de la putere drept trupe de ocupaţie şi talibanii nu erau recunoscuţi ca autoritate de nici un felde către conducerea afgană, care nu era de acord cu negocieri pe la spatele său şi fără a fi prezentă. Era şi dificil, şi astăzi talibanii funcţionează într-o structură în reţea, cu grupuri şi grupuscule cu ascultări şi loialităţi diferite, o formula mai degrabă federală, fiecare cu zona sa de responsabilitate şi fără a da socoteală, în mod real, unui lider central.

Nu-i vorba că această structură se repetă şi la nivelul autorităţii afgane, deşi formate în variantă central de conducere a statului cu capitala la Kabul. Şi ea e dependentă tot timpul de forţa lorzilor războiului locali şi regionali, reprezentând, de fapt, coaliţii de această factură. În plus, sunt împărţiţi între cei din nord – tadjici, turkmeni, din Liga Nordului – şi cei din sud, paştuni. Întotdeauna au fost astfel. Organizarea tribală persistă, atât la fostul Califat Islamic al talibanilor cât şi la actuala Republică Islamică Afganistan.

Prima problemă este, deci, cea a absenţei verticalei puterii şi a ascultării reale faţă de o ierarhie, atât la nivelul conducerii mişcării talibane, cât şi a statului afgan. În al doilea rând, la nivelul Afganistanului, alegerile prezidenţiale din septembrie 2019 au dat rezultate foarte târziu, în luna aceasta, numindu-l preşedinte la al doilea mandat pe Ashraf Ghani, cu premierul Abdullah Abdullah contestând deciziile Comisiei Electorale care l-ar fi favorizat pe preşedintele în funcţie şi cu dorinţa chiar de a organiza o inaugurare paralelă şi un guvern paralel. Până la clarificarea situaţiei, problema coeziunii afgane rămâne deschisă.

Negocierile au avut câteva cuie importante, în primul rând nerecunoaşterea reciprocă între facţiunile afgane. Guvernul afgan şi preşedintele său sunt considerate păpuşi ale unui ocupant american, cu care nu merită să se discute, iar pentru guvern, talibanii sunt inamicii cu care reconcilierea e imposibilă. SUA a reuşit, în timp, să elimine barierele cele mai mari până în septembrie, când un atac terorist a zdruncinat negocierile ajunse la un spaţiu de înţelegere. Suspendate, negocierile s-au reluat după vizita lui Donald Trump la Kabul (prima din mandat), iar ele au dat rezultate în varianta vietnameză, în doi paşi: negocieri SUA-talibani şi negocieri talibani-afgani ce urmează.

Şi această variantă ridică semne de întrebare, odată ce miza de negociere e retragerea trupelor americane în 14 luni. Precedentul Vietnam a arătat că, în ciuda a 5 ani de negocieri cu prezenţa trupelor americane între Vietnamul de Nord şi cel de sud, acordurile de pace au eşuat după alţi doi ani, după retragerea trupelor americane şi în absenţa prezenţei acestora pe teren, în timpul negocierilor. De aici, prin comparaţie, şi temerile diferiţilor analişti şi actori care discutau faptul că nu e vorba despre victorie şi înfrângere, nici despre a face ordine, ci doar de retragere. Singurul punct obţinut de americani este angajamentul talibanilor de a lupta cu Al Qaeda şi ISIS Khorasan, organizaţiile teroriste ce funcţionează pe teritoriul lor.

FOTO AFP

Maxima complicaţie a actorilor de pe teren

Deci pe teren avem, de principiu, două forţe, afganii, cu 300.000 de oameni în structurile militare, de securitate şi poliţie, şi talibanii, cu circa 150.000 de luptători permanenţi sau sezonieri/part time. Apoi avem forţa internaţională, respectiv SUA şi NATO în cele două operaţiuni majore cunoscute, ISAF şi Enduring Freedom(de fapt invers în ordinea desfăşurării pe teren, prima NATO, a doua de aici dar prima desfăşurată pe terne, în 2001-2002 fiind al coaliţiei de voinţă ce include şi România).

SUA a asumat protejarea puterii afgane pe tot parcursul acestei perioade, în care afganii nu au fost parte la negocieri, dar încep să devină, formal, după 10 martie. Violenţa s-a redus simţitor înaintea semnării acordurilor, iar după acest moment, forţele SUA şi internaţionale nu au mai fost vizate de talibani, în mare măsură. În schimb atacurile la adresa forţelor afgane au venit la câteva ore după semnarea acordurilor, ca şi reacţiile SUA, care a reluat bombardamentele împotriva talibanilor ce atacau forţele afgane, protejând schimbările de raport de forţă pe teren sau de control între afgani şi talibani până la încheierea negocierilor inter-afgane.

Un alt subiect sensibil l-a reprezentat eliberarea de prizonieri. În cadrul acordului SUA-talibani, se menţionează drept precondiţie pentru lansarea negocierilor inter-afgane, eliberarea de prizonieri. 5000 talibani, contra 1000 ai fortelor de ordine afgane, deţinuţi de talibani. Numai că acordul fiind făcut fără autorităţile afgane, menţionează doar angajamentul SUA de a facilita, de a media, de a interveni. Când a fost să se aplice, preşedintele afgan a vrut să-şi păstreze pârghii de negociere şi a propus eliberarea a 1500 talibani câte 100 pe zi începând cu 14 martie şi în funcţie de negocieri, eliberarea celorlalţi 3500 câte 500 la două săptămâni. Talibanii au refuzat şi atacurile au reînceput, până când preşedintele afgan se dumireşte.

Dar poate partea cea mai importantă este amestecul pe teren a două organizaţii teroriste, Al Qaeda şi ISIS Khorasan, care nu rareori se confruntă şi cu talibanii pe teren, finanţarea tuturor pe baza producţiei de droguri, care creşte constant respectiv finanţează toate categoriile de insurgenţe dar şi veniturile şi averile liderilor afgani. Apoi pe teren intervin un număr mare de puteri regionale, fiecare susţinând pe câte cineva în dispute: Pakistanul – care îi orchestrează pe talibani şi paştuni, inclusive prin intermediul reţelei teroriste Hakkani, China, India, Iranul dar şi Rusia, care a încercat să se insinueze pe teren şi în negocieri, e în spatele disputelor inter-afgane pentru preşedinţie, de partea lui Abdullah Abdullah, şi este oricând gata să arunce în aer acordul, pentru că nu a fost inclusă şi nu este parte.

Emisarul american în Afganistan Zalmay Khalilzad şi cofondatorul taliban Mullah Abdul Ghani Baradar FOTO EPA-EFE

Dificultăţile post-acord şi aplicarea păcii fără mediatori

Cea mai grea parte abia urmează. Să presupunem că până la urmă, Ashraf Ghani ajunge la concluziile potrivite, reuşeşte să-şi ia măsurile de precauţie că cei eliberaţi nu se vor întoarce să lupte contra forţelor afgane şi eliberează deţinuţii. Asta înseamnă negocieri fără pârghii de constrângere ulterioare. Plecând de la situaţia curentă. Şi fără ca părţile să accepte încetarea focului pe termen lung, pe toată perioada negocierilor lor. Aici e nebunia.

Mai întâi e vorba de instabilitatea părţilor. Talibanii au structuri radicale în sânul lor sau unele independente pe anumite regiuni care nu sunt de acord cu anumite prevederi ale acordului cu americanii, darăminte pe cele ce vor veni din negocierea cu afganii. Pe de cealaltă parte, şi în rândul afganilor există diviziunile preşedinte-premier, apoi paştuni- triburi din Liga Nordului, şi numeroşi lorzi ai războiului locali şi regionali suficient de puternici ca să aibă alte idei. Greu de încropit o delegaţie, un mandat unitar şi o abordare coerentă de negociere.

Apoi există actorii externi ce pot deraia negocierile, ca şi celelalte grupări ostile şi teroriste, Al Qaeda şi ISIS Khorasan, care pot recruta din cei eliberaţi, din cei radicali şi cei ce nu doresc pacea pe care ar negocia-o talibanii şi conducerea afgană. În plus, chiar pe aceste dimensiuni, există multe diferenţe între părţi, de la nerecunoaşterea reciprocă mergând până la modul de guvernare, împărţirea puterii locale, regionale şi centrale şi până la joncţiunea şi combinarea forţelor, într-o Armată Naţională, o forţă de poliţie unitară şi forte de securitate comune. S-au luptat, s-au omorât unii pe alţii, forţe greu de reconciliat, iar de dezarmat aproape imposibil.

Depăşind şi un asemenea moment cu bine – pe varianta păstrării forţelor combatante proprii şi împărţirea puterii – avem de a face cu o putere islamistă sau una cu democraţie electivă, măcar? Mai există drepturile omului, ale femeii şi copiilor, sau revenim la sharia? Avem o structură a civililor, mirenilor, puterii politice şi militare, sau va fi instituită o putere a molahilor, pe model taliban, dacă nu iranian?

De aici înainte suntem într-un imponderabil în care absenţa unor forţe externe şi a unei prezenţe internaţionale poate face mai mult rău. Iar menţinerea unor categorii de forţe ONU sau altele de separare a forţelor şi mediere nepartizană reclama o altă muncă enormă, dar şi voinţa SUA şi a altora de a putea ţine lucrurile sunt control. Cum se va întâmpla acest lucru? E de văzut. Însă pacea în Afganistan pare, dacă nu doar un vis îndepărtat, sigur o realitate pentru un viitor greu previzibil.