Mare atenţie! Se reconfigurează Eurasia

Mai ţineţi minte surpriza de proporţii pe care a produs-o, nu cu mult timp în urmă, declaraţia extrem de tranşantă făcută de Egemn Bagis, ministrul turc pentru afaceri europene, care spunea că „Cel mai probabil, Turcia nu va fi niciodată membră a Uniunii Europene"?

Afirmaţia era una absolut logică în contextul în care negocierile de aderare la UE (începute în 2005) sunt într-un impas total, blocate de refuzul, direct sau mascat, al unora dintre marii jucători din UE (Franţa şi Germania), cu toate că există şi o susţinere declarată cu entuziasm de alte ţări, precum România (aliniată cuminte, fără comentarii, poziţiei Marii Britanii)....dar realitatea este că Turcia nu a reuşit să încheie până acum decât unul dintre cele 35 de capitole pe care le presupune procesul de aderare!

Să nu uităm că Primul Ministru turc Erdogan a declarat că atitudinea instituţiilor de la Bruxelles este de „neiertat" - spunând chiar că UE ar putea pierde Turcia dacă nu va decide pozitiv asupra statutului său de membru până în 2023 (atunci când se vor sărbători 100 de ani de la înfiinţarea statului turc modern)...

Atâta tot? Deci nimic nou, poate doar o formulă mai apăsată de presiune a Turciei asupra celor de la Bruxelles...Nu este deloc aşa căci, în fundal, exista deja o mişcare absolut surprinzătoare făcută cu câteva luni înainte de Turcia cu posibile foarte importante consecinţe viitoare, depăşind cu mult cadrul uzual al jocurilor diplomatice.

La finele lunii aprilie a acestui an, la Almaty, capitala comercială a Kazahstanului, Ahmet Davutoglu, ministrul de externe al Turciei, a semnat un memorandum of understanding definind statutul de „partener de dialog” al ţării sale în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.

„Este o zi istorică pentru noi…Acesta este începutul unui drum lung, mergând împreună, mână în mână şi umăr la umăr…Acesta este doar începutul” - afirma ministrul turc de externe , subliniind cu fermitate că „acum, prin această alegere, Turcia declară că destinul nostru este acelaşi cu cel al ţărilor din Organizaţia de cooperare de la Shanghai”.

Pentru moment, Turcia a făcut primul pas în interiorul organizaţiei, căci statutul său de „partener de dialog” (asemănător cu cel pe care-l are Sri Lanka sau Belarus) este ceva mai puţin decât cel de observator pe carel au India, Pakistan, Mongolia, Iran sau Afganistan (dreptul de a participa la reuniuni, dar fără drept de vot). Problemă nu foarte importantă deoarece este evident că statutul actual va putea foarte repede să fie schimbat tocmai datorită implicaţiilor enorme pe care o prezenţă reală şi activă a Turciei le-ar putea avea. Şi numai în termen de prestigiu.

Să nu uităm că, în 2010, China şi Rusia, alături de patru state din Asia Centrală (Kazahstan, Kîrghîstan, Tajikistan şi Uzbekistan) au format un bloc regional de securitate pentru a răspunde ameninţărilor reprezentate de Islamul fundamentalist şi de a încerca să oprească traficul enorm de droguri venind din Afganistan.  

Rădăcinile comune de limbă între cele patru state din Asia Centrală şi Turcia sunt, desigur, un liant istoric interesant dar ce se află oare (sau s-ar putea afla) dincolo de spusele aparent foarte clare ale ministrului Davutoglu: „Turcia va face parte dintr-o familie compusă din ţări care au trăit împreună nu de secole, ci de milenii" ? Este oare un semnal pentru urechi mai fine că marea ambiţie a Turciei, cea legată de existenţa sa imperială, s-ar putea pune din nou în cărţi...dar de data asta într-o formulă non-antagonică cu celelalte ambiţii care vizează spaţii foarte ample, adică cele ale Rusiei şi Chinei?

Este posibilă oare o regândire a spaţiului Eurasiei în termenii unor legături pe grupe de state cu apartenenţă etnică fie comună, fie apropiată? Dacă da, aceasta ar putea fi o miză enormă în termeni de securitate deoarece o reunire a statelor musulmane moderate versus spaţiul din ce în ce mai incert al Orientului Apropiat ar fi ceva pe care multe dintre statele occidentale ar saluta fără rezerve. Aceasta dacă ar exista certitudinea că Organizaţia de cooperare de la Shanghai  ar putea să ofere garanţiile operaţionale că lupta împotriva grupurilor islamist fundamentaliste ar fi una reală şi cu rezultate palpabile - aici reunindu-se interesul comun al tuturor jucătorilor, inclusiv al SUA.

În fine, am putea găsi poate şi o explicaţie a dorinţei UE de a semna noi acorduri de aderare, în primul rând cu Ucraina, într-un joc de redefinire a spaţiilor la zona de contact cu Eurasia, asta exact în timp ce Rusia semnează în continuare pe bandă rulantă acorduri vamale cu state din aceeaşi regiune. Mişcările Turciei sunt, în acest context, extrem de importante şi pot avea un impact important asupra constituirii de noi alianţe în regiune, prelungind spaţiul de cooperare spre spre state existente acum în Orientul Apropiat sau spre cele care s-ar putea să se nască respectând exact principiul etnicităţii şi apartenenţei religioase...Este posibil? Există o probabilitate de interese majore din care aceste mişcări să facă parte integrantă, lasându-i pe alţii cu agende interne foarte complicate şi pradă unor explozii continue create tocmai pentru a-i ţine neatenţi la orice altceva?

Oricum, este limpede că în jurul nostru se lucrează la un tablou despre care nu sunt foarte convins că ştim foarte multe. Marea Neagră devine un centru major de atenţie, fiind punctul de contact cel mai aproape de noi între două imperii, ambele în căutare de credibilitate, putere şi, evident, pieţe pentru exercitarea comercial exploatabilă a credibilităţii şi puterii. Cât despre noi, numai de bine, cu o diplomaţie veşnic fericită şi zâmbitoare deoarece participarea la recepţiile festive cu fursecuri şi şampanie nu costă nimic şi chiar, câteodată, dă bine la bizonii de acasă.

Numai că, între timp, după cum vedeţi, toţi ceilalţi îşi văd de treabă, precis, repede, fără multe zbateri existenţiale, profesionist şi urmărind o viziune naţională cu interesele ei aferente precis conturate.