Maladii şi epidemii stranii din alte timpuri. Dar şi noua epidemie, cea de panică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ddd

Există numeroase cazurii mai mult decât stranii în care explicaţiile sunt undeva între manualele de medicină şi straniul exploatat de troriile conspiraţioniste. Dar şi între aceste poate exista un fenomen de contagiune?

În anumite circumstanţe, cu siguranţă că da, răspundea Jean-Bruno Renard în cartea sa Spaimele colective (2013) :

„Fenomenul de isterie colectivă este totdată bine documentat şi misterios. Isteria colectivă este pentru psihosociologie ceea ce este fulgerul globular pentru fizică: un fenomen rar, dar atestat, cu caracteristici binecunoscute şi care, totuşi, rămâne în mare măsură nexplicat! ..Există o tipologie a spaimelor colective (realizată de Pierre Manoni): zvonurile, «psihozele colective» pentru care noi preferăm numele de «panică”» şi «epidemiile de spaimă» care corespund cazurilor de isterie colectivă. Teza noastră este că în timp ce zvonul este mai degrabă o reprezentare şi care nu este în mod necesar asociată unui mod de comportament (atunci însă când asta se întâmplă, zvonnul devine panică), isteria colectivă pare să fie un comportament , sau cel puţin o simptomatologie corporală cu puţine reprezentări sau chiar deloc.

Isteria colectivă se caracterizează prin simtompe psihosomatice: greutate respiratorie sau dureri stomacale, dureri de cap, senzaţii de leşin, vărsături, dermatoze. Confruntaţi cu aceste patologii, medicii nu identifică o cauză clasică precum infecţia respiratorie sau alimentară, o epidemie bacteriologică sau virală. Pacienţii sunt membri ai unor grupe restrânse de populaţie care au în comun acelaşi tip de viaţă, se află (măcar provizoriu) în acelaşi mediu ambient: mănăstire, şcoală, întreprindere, birou”.

Iată doar câteva exemple, nici până acum explicate integral sau în totalitate.

dd
  • Epidemia dansului. Ne aflăm în Alsacia secolului al XVI-lea, unde, absolut pe neaşteptate (sursa folosită France Culture), la Strasbourg izbucneşte una dintre cele mai stranii epidemii ale tuturor timpurilor, cunoscută azi drept „epidemia danslului” sau, dacă preferaţi numele dat de William Shakespeare, „The Dancing Plague”. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Dacă nici până azi nu s-a găsit explicaţia fenomenului, evenimentul este documentat extrem de precis, existând zeci şi zeci de mărturii consemnate de la martori direcţi care au asistat stupefiaţi cum, într-o zi de vineri 12 iulie, în foarte paşnicul orăşel Strasbourg, pe atunci parte a Sfântului Imperiu Germanic, o femeie pe numele său Troffea iese din casa ei de pe strada Jeu-des-Enfants. Are în braţe bebeluşul ei în vârstă de câteva luni, se duce pe Pont du Corbeau şi îl aruncă în apă. Aflată într-o foarte vizibilă stare de şoc, se întoarce pe stradă şi începe să danseze, fără muzică, timp de câteva zile şi nopţi, cu picioarele ajunse o rană vie, oprindu-se doar pentru scurte perioade pentru a dormi. Fenomenul devine contagios şi, foarte repede, se transformă într-o adevărată epidemie. După o săptămână, în Strasbourg erau peste 50 de persoane care dansau continuu şi, în momentul de extensie maximă a epidemiei, ea atinsese peste 400 de persoane. Michigann Waller descrie pe larg fenomenul într-o carte ajunsă de referinţă A Time to Dance, a Time to Die: The Extraordinnary Story of the Dancing Plague of 1518 (Ed. Sourcebooks, 2009), reunind mărturiile savanţilor vremii, medicilor, preoţilor, oficialităţilor oraşului, cu toţii depăşiţi de amploarea evenimentelor, spectaculoase în primele ore, dar care se terminau tragic, prin decesul persoanelor suferind de atac de cord sau accidente cerebrale în urma efortului extrem.
ddd

Medicii vorbesc, în termeni foarte vagi, despre „o boală din cauze naturale pricinuită de o încălzire excesivă a sângelui”. De cealaltă parte, autorităţile, la fel de eficiente ca primarii noştri de azi, şi-au zis că cel mai bun mijloc de a opri epidemia era ca bolnavii să-şi epuizeze cât mai rapid energia fizică şi, în acest scop nobil, au rechiziţionat piaţa unde se desfăşurău vânzările de grâne, construiesc rapid o scenă cât mai rezistentă şi angajează câteva echipe de muzicieni care să asigure un concert neîntrerupt. Conform datelor din epocă, reuşita procedeului pare să fi fost incontestabilă: se ajunsese la 14 decese zilnic. Lucrurile se amplifică şi consiliul municipal ia decizia curajoasă de a demonta scena. Nu se ştie dacă asta a ajutat sau nu, dar, după câteva săptămâni, epidemia s-a stins de la sine. Waller pomeneşte de faptul că 20 asemenea episoade s-au produs între 1200-1600, ultimul episod fiind notat în Madagascar, în 1863. O variantă a maladiei, tarentismul a fost descrisă şi în Italia, fiind probabil survenită după muşcătura unui păianjen (lycosa tarantela), de unde şi denumirea dansului „tarantela”.

  • Epidemia râsului. A avut loc în luna martie a anului1962 în satul Kashasha din Tanzanie: 3 fetiţe încep brusc să râdă fără întrerupere, fenomen care cuprinde repede întreaga calasă şi apoi toată şcoala. Sunt afectate 95 dintre cele 159 de leve ale şcolii. Unele dintre fetiţe au râs continuu mai mult de două săptămâni, determinând autorităţile să ia decizia închiderii şcolilii. Medicii au descris acest fenomen drept „o maladie psihogenică de masă”, asta doarece, chiar şi după închiderea şcolii, epidemia s-a propagat în mai multe aşezări din împrejurimi, în perioada sa paroxistică afectând peste 100 de persoane pe o perioadă de mai mult de 18 luni. Explicaţii s-au încercat multe, dar niciuna foarte convingătoare. Iată una dată de Charles F. Hempelman, cercetător la Universitatea Purdue din Indiana (SUA) care afirmă că ar putea fi rezultatul stresului indus de sfârşitul perioadei coloniale. 
Imagine indisponibilă

De aici se poate trece la un fenomen poate înrudit, „râsul patologic”, fenomen descris pentru prima oară de Charles Fere în 1903 în Revue Neurologique: un râs patologic, irezistibil şi fără motiv, semn precursor al unui acciodent vascular. „Râsul prodromic” are acum şi imagina cinematografică devenită virală, cea a personajului JOKER interpretat de Joaquin Phoenix în filmul laureat cu Oscar.

aaaaa
  • Strania boală a somnului. În perioada 1917-1925 (notează cei de la STAT), 1 milion de oameni din întreaga lume au fost afectaţi de o maladie căreia medicii nu i-au găsit încă o explicaţie. A fost denumită encephalitis lethargica: se opreau din mâncat, mers pe stradă sau din vorbit şi cădeau brusc într-un somn adânc care putea dura până la o zi. În jur de jumătate dintre persoanele afectate au decedat. Cei care au supravieţuit, au prezentat ulterior simptomele maladiei Parkinson şi boli psihice. Epidemia respectivă a fost denumită şi „boala europeană a somnului” şi mulţi subliniază coincidenţa dintre simptomele sale şi cele descrise în cazul acuzatelor din celebrul proces al Vrăjitoarelor din Salem.
  • Epidemia „nebunului cu gaze otrăvitoare” . O relatează cei de la BUSTLE : caz clasic de paranoia în care două comunităţi rurale din Virgina şi Illinois, în anii ’30, au decis că exista cu certitudine un răufăcător care acţiona în exteriorul locuinţelor unde locuiau tinere domnişoare şi le anestezia cu gaz otrăvitor.

      

sss

Publicaţia Psycology Today a afirmat că se credea despre personajul în cauză că „ar fi provocat un fel de ceaţă otrăvitoare înspre dormitoarele tinerelor adolescente, provocând ameţeli, stări de vomă şi senzaţii de arsură în gură şi în gât”. Situaţia devenise extrem de ciudată deoarece prezumtivul răufăcător nu fusese prins, descrierile variau (unii îl descriau ca bărbat deghizat cu ajutorul unor haine femeieşti) şi nimeni nu s-a lămurit dacă faptele chiar se şi confirmau. Isterie colectivă la distanţă? Foarte posibil.

  • Epidemia Koro – Descrisă de multiple surse este considerată drept un fenomen tipic de mistificare colectivă pe baza unei „legende urbane” care vorbeşte despre retracţia sau „ofilirea“ penisului, a vulvei sau a sfârcurilor. Iniţial obiect al unui tip de ritual de magie neagră, „epidemia” s-a manifestat şi în 1967 la Singapore, caz în care presa a fost foarte tare condamnată. În anul următor, British Medical Journal a afirmat (vezi aici) că principalele simptome erau „o retracţie subită a penisului în abdomen”, adăugând că dacă nu se tratează imediat, „penisul va dispărea în abdomen, urmând decesul”, sugerând că pacienţii trebuie să oprească imediat procesul folosind orice au la îndemână, de la pensete până la bandaje elastice aderente. În 1967, ziarele naţionale din Singapore, notează surse BUSTLE, au publicat ştirea că fusese găsit un porc injectat împotriva pestei porcine şi care avea penisul retractat, dar şi fotografii cu persoane care asaltau spitalele în ciuda tuturor mesajelor care spuneau că nu există nicio şansă de îmbolnăvire care să ducă la „retractarea penisului“.

Nebunii trecute? Absolut deloc căci, ca şi atunci, oamenii au rămas extrem de vulnerabili la virusul panicii, mai rapid-ucigaş decât orice în contextul în care, speriate, neputincioase şi incoerente, autorităţile publice dintr-o ţară sau alta sunt depăşite de evimente precum ai noştri de sosirea iernii. Isteria colectivă instaurată la nivelul unei societăţi, mare atenţie, poate mătura absolut orice în cale şi poate nărui orice bariere de protecţie. Vreţi un episod cu o simbolistică ce mi se pare teribilă? În urmă cu câteva zile, poliţia din Hog Kong a transmis oficial că un şofer de camion a fost jefuit de către trei oameni mascaţi în faţa unui supermaket din Mong Kok, unul dintre cartierele istorice ale triadelor. „Un şofer care livra marfă a fost ameninţat de trei bărbaţi înarmaţi cu cuţite care au furat pachete de hârtie igienică în valoare de aproximativ 119 Euro“. Iar imaginile difuzate de diverse televiziuni arată cum echipaje de poliţie înarmate sunt dispuse în perimetru defensiv în jurul unor camioane de marfă din care se descarcă palete de hârtie igienică. 

Atenţie! Şi acesta poate fi un semn de pandemie. Cea de panică şi isterie colectivă. Şi cel mai grav lucru este când ea este alimentată de declaraţii de tipul „ne pare rău, dar nu avem cele necesare“ venite din partea unor responsabili politici şi administrativi de rang înalt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite