Majestatea Sa Mihai I, Rege al României, armata şi o propunere pentru Parlament

Cum nimic pare a nu fi întâmplător în viaţă, chiar pe 23 august 2013 va fi înmormântat un cetăţean român autointitulat, din raţiuni multiple, drept...rege. Ceremonia funerară ar fi putut avea loc şi pe 22 sau 24 august, dar soarta, ca să nu scriu altfel, a dorit pecetluirea zilei de 23, cu doliul unei comunităţi, ce altfel merită consideraţia cuvenită. Deloc exacerbată.

Precizez, din start, că am avut onoarea şi privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşalul Ion Antonescu, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile.

Despre care ne-a vorbit pe larg, la cursul de istorie, din academia armatei - în anii ultimului deceniu al regimului prezidenţial instituit de Nicolae Ceauşescu -, magistrul Jipa Rotaru, cel împătimit de prezentarea adevărului integral despre Ion Antonescu.

Era un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam.

Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile.

Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.

Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :

- Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.

Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.

A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.

Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere.

O iluzie pe care au plătit-o scump…

Ei bine, pe timpul ultimului mandat, al preşedintelui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, s-a decis ca să fie organizată o întâlnire a Majestăţii Sale Mihai I, Rege al României, cu reprezentanţi ai armatei.

La Palatul Elisabeta a fost atunci prezentă, alături de suveran şi Regina Ana.

Din partea Ministerului Apărării Naţionale au fost prezenţi generalul dr. Mihail Popescu, şeful Statului Major General – azi o dureroasă amintire -, George Cristian Maior, secretar de stat – acum liderul Serviciului Român de Informaţii -, Sorin Encuţescu, secretar de stat – în prezent consilier al premierului -, Doru Frunzulică, preşedintele Asociaţiei George C. Marshall-România.

Cel din urmă a fost însoţit de ofiţeri care au absolvit Colegiul de Studii Internaţionale şi de Securitate, din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate George C. Marshall, din Bavaria, în Germania.

Atmosfera a fost mai degrabă una informală, cu dialoguri spontane, între invitaţi şi familia regală.

Dacă memoria nu mă înşeală a fost prima întâlnire a Majestăţii Sale Mihai I, cu cadre militare active.

Oficialii reprezentând Ministerul Apărării Naţionale au avut o atitudine exemplară, de respect şi curtoazie faţă de cel care va rămâne în istorie ca suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947.

Acum este ultimul supravieţuitor, din rândurile monarhilor sau liderilor naţiunilor implicate în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Din anul 1941 deţine şi titlul de mareşal al României.

Primul emoţionat a fost chiar Majestatea Sa Mihai I.

S-a apropiat cu sfială, dar şi regală atitudine, de purtătorii uniformei militare.

În acest context, din partea instituţiei presei militare i-am oferit, simbolic, revista Spirit Militar Modern, cu un număr consacrat forţelor române pentru operaţiuni speciale.

Semn al unor mutaţii de necontestat, în organismul militar naţional, cel care a asigurat României intrarea în Alianţa Nord-Atlantică, prin trimiterea unui batalion operativ la Kandahar, în Afganistan.

Atunci i-am spus regelui despre amintirea bunicii mele, născută în Cetatea Albă - în anul 1918, pe pământ românesc -, care, la momentul invadării teritoriului dintre Prut şi Nistru, de hoardele barbare sovietice, a reuşit să se refugieze în Transilvania, la Gheorghieni, cu locomotiva pe care o conducea bunicul meu – ce a văzut lumina zilei pe malul drept al Nistrului, în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca, parte a României interbelice -, singura sa şansă de a îşi salva soţia şi copiii.

La Gheorghieni, regele s-a oprit în faţa bunicii, aflată printre refugiaţii ieşiţi pe stradă, în întâmpinarea suveranului, şi a înmânat o ciocolată fetiţei pe care o ţinea buna mea în braţe.

Era mama mea, născută în localitatea Româneşti, din stânga Prutului.

Regele Mihai a surâs:

- Se poate...

Privirea sa ducându-se parcă spre un tunel al timpului.

Căldura acelei întâlniri, în care armata respecta instituţia istorică a monarhiei, mi-a revenit în minte ori de câte ori am asistat la evenimente postdecembriste dedicate (in)direct momentului crucial de la 23 August 1944.

Măsluit oficial, înainte de decembrie 1989, reconstituit din perspective mai mult partizane, în ultimii 24 de ani.

Dar, dacă tot a fost pomenită intenţia, benefică, de a introduce, în viitoarea constituţie, recunoaşterea rolului istoric al regalităţii...

...atunci, în România a venit timpul ca forumul legislativ să găsească formula adecvată şi pentru un alt demers necesar.

Este momentul ca, în sesiunea din toamnă a Parlamentului României să se găsească formula juridică prin care titlul de rege – implicit cel de pseudo-împărat - să nu poată fi însuşit, asumat, autoproclamat de cetăţeni care nu au nicio legătură cu evoluţia monarhiei, în ţara noastră.

Ca militar nu cred să existe vreun profesionist al armelor, activ sau în rezervă, care să tolereze autoproclamarea unui neica nimeni, cu bani, şi diplome luate te miri cum, ca mareşal al armatei naţionale.

Din această perspectivă, nici Parlamentul României nu mai are dreptul moral să îngăduie terfelirea simbolurilor naţionale, de personaje care pot fi la fel de mediatizate şi celebre, cu denumiri de o altă factură.

Oricum, la judecata de apoi a istoriei, nu cea înverşunată de azi, atât Majestatea Sa Mihai I, Rege al României, cât şi Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului în vremea ultimei conflagraţii mondiale, vor fi prezentaţi generaţiilor următoare cu luminile şi umbrele lor. Complementare. Sau opuse. 

Întrebarea este: preşedinţii celor două camere ale legislativului naţional îşi asumă această propunere?

De simplu cetăţean. Militar pe viaţă.