Macron la Atlantic Council: suveranitate strategică, angajarea Chinei şi a Rusiei şi bătălia pentru Africa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foro EPA EFE
Foro EPA EFE

Lansarea filialei europene a Atlantic Council s-a făcut printr-o conferinţă în care zona de expertiză europeană şi americană l-a avut ca invitat pe Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron.

Egal cu sine, fără suprize majore, Preşedintele Macron a reluat şi adâncit tezele sale specifice relative la suveranitatea strategică europeană – şi armatele europene, nu Armata Europeană unică - cu capacitatea de intervenţie europeană pe care să o conducă Franţa – dar şi multe elemente relative la evoluţia democraţiei, a pandemiei, bătălia pentru Africa şi America de Sud folosind vaccinurile şi medicamentele anti-Covid, respectiv abordarea sa şi a Franţei pentru angajarea Rusiei şi a Chinei, reiterând tezele europo-centrismului chiar şi sub noul preşedinte al SUA, Biden, dar şi formula unui nou NATO cu dimensiune politică de prim plan şi cu doi piloni, american şi european, în cazul celui de-al doilea concentrat ca decizie şi asumat la nivelul Franţei, care-şi asumă conducerea dimensiunii de Apărare şi Securitate.

Relaţia cu Administraţia americană. Multilateralism orientat pe rezultate.

Emmanuel Macron este cea mai bună soluţie de politician francez, partener şi aliat, pe care o oferă astăzi Franţa, cu şanse de a câştiga preşedinţia. Variantele Le Pen şi Malenchon sunt eurosceptice şi antieuropene, Preşedintele Franţei rămânând un european prin excelenţă, chiar un europo-centrist, care încearcă să acomodeze postura euroatlantică a Franţei, de stat membru NATO, cu ambiţiile personale şi ale Franţei de a conduce pilonul european de apărare şi securitate, după Brexit, acum că Franţa a rămas singurul stat membru al UE care deţine arma nucleară, este membru permanent în Consiliul de Securitate şi are capabilităţi proprii de proiecţie a forţei pe terţe spaţii.

Chiar şi aşa, interesul pentru abordarea franceză rămâne în spaţiul lipsei de simpatie şi susţinere nu numai la nivelul statelor din flancul Estic al NATO şi UE, dar şi în rândul statelor euratlantiste din Vestul Europei. Chiar şi Germania îşi doreşte mai degrabă dialogul euroatlantic cu America lui Biden, în ciuda unor divergenţe concrete, mai degrabă decât o accelerare a unei formule de apărare europeană sau a conceptelor de suveranitate sau autonomie strategică incomplet sedimentate, în care jonglarea între concepte şi conţinutul lor este puţin prizat, şi neinclus în ofertele serioase pentru o Uniune a cărei apărare şi securitate este asigurată în proporţie de 82% de către state din afara UE – SUA, Marea Britanie, Turcia, Canada, Norvegia etc.

Emmanuel Macron a introdus, de această dată, teza multiplelor multilateralisme, vorbind despre un multilateralism pozitiv şi eficient, cel bazat pe valori, corect identificat la nivelul statelor democratice, pe pilonul euroatlantic şi al partenerilor globali, dar unde postura Franţei este una de reprezentant(unic?) al Europei. El introduce ideea de multilateralism eficient, o formulă de a vorbi despre un Concert al puterilor care să dea eficienţă acţiunilor democratice prin neimplicarea celor medii şi mici, actori nerelevanţi(sau subordonaţi), şi menţinând doar aşa numitele(în sondajul ECFR) „state esenţiale” în zona de decizie. Am spune noi, cei crescuţi cu fabulele lui Grigore Alexandrescu, „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”.

La nivelul UE, suveranitatea strategică s-ar rezuma la producţia de arme europene proprii şi nu cumpărarea lor de la SUA, pentru a nu depinde de deciziile americane. Aşa s-ar defini suveranismul european. În fapt, Emmanuel Macron descrie, în subtext, un naţionalism european „bun” şi „nou” care ar lua locul suveranităţii naţionale şi naţionalismelor statelor europene, care, acestea, ar fi rele. Această formă de naţionalism sau suveranism european s-ar extinde – privind independenţa alegerilor sale – la tehnologie, apărare, monedă, fiscalitate(inclusiv o de-dolarizare a Europei, în măsura în care mai există această dependenţă). O greşeală pe care Macron şi experţii săi nu o observă este tocmai că această idee se bazează pe un construct artificial şi repetă toate erorile pe care le reproşează naţionalismelor statale şi abordărilor suveraniste excesive ale statelor europene.

La nivelul NATO, din Alianţa care ar avea şi o dimensiune politică, ar mai rămâne doar coordonarea strategică şi politică cu SUA – inclusiv pe dimensiunea apărării – şi interoperabilitatea, reorganizând, în subsidiar, Alianţa pe doi piloni practic independenţi, cu ambiţia ca Franţei să-i revină, evident, sarcina de a gestiona pilonul european, ca expresie a excepţionalismului francez, alături de Marea Britanie, SUA şi Canada, eventual Turcia – care are un statut special pentru Franţa şi a determinat presiunea şi subminarea Tratatului de la Washington. O altă formă de Concert de putere care să priveze statele medii şi mici europene de prezenţă şi decizie, şi să o delege Franţei, dacă se poate, potrivit ambiţiilor lui Macron.

NATO, Turcia şi eterna rană post-colonială franceză, Africa

Motivaţia reformei NATO ţine tot de ambiţii proprii şi de construirea unei „entităţi”, UE, care să se apere singură şi să aibă relevanţă globală. Asa înseamnă creşterea bugetelor apărării – cu care e de acord şi SUA – dar şi producerea capabilităţilor proprii – armamente, independent de SUA. În al treilea rând, înseamnă intervenţie autonomă – prin Iniţiativa de Intervenţie Europeană – non-UE, care să însemne dezvoltarea capacităţii şi a unei culturi a intervenţiei – evident în Africa, acolo unde Franţa are marile răni post-coloniale şi unde se tot căzneşte să angajeze celelalte state europene în misiuni cu obiective ciudate, din care este unicul câştigător.

Franţa îşi doreşte modificări la nivelul NATO care să stabilească cine este noul inamic – eliminând ambiguitatea strategică de a nu înlocui fosta URSS cu ceva fix şi eliminând, totodată, Rusia ca ameninţare, rămânând doar terorismul şi conflictele din zonă, generic, eventual o formula de intervenţie globală, în Pacific, vizând formula de gestiune a Chinei, un alt punct de convergenţă cu SUA. E adevărat, Preşedintele Macron vorbeşte încă de pe scriptele punctajelor cu Donald Trump, nicidecum din relansarea relaţiei euroatlantice cu America lui Biden. Întrebat formal despre această evoluţie, a evitat să o califice şi a mutat întreaga presiune şi vină pe Turcia.

Aici rezidă şi ideea “întăririi componentei politice a NATO”, în care Turcia joacă un rol, prin acţiunile sale independente în Siria, Libia sau Nagorno Karabakh în care nu s-a consultat cu Aliaţii (şi nici nu le susţine interesele pe teren, în terţe state). Ceea ce uită să spună Macron este că nu există o bază euroatlantică pentru o asemenea acţiune aliată, care se referă, în cadrul Tratatului de la Washington, 1949, doar la apărare comună; apoi faptul că Franţa are interesele proprii ce vin din perioada colonială şi se ciocnesc cu cele ale Turciei, şi ea acuzată de înclinaţia spre neo-otomanism şi extinderea intereselor în spaţiul mediteranean; în fine, că Franţa însăşi îşi are propriile greşeli în Libia, Siria şi în relaţia cu Armenia, fapt pentru care poziţia sa este nu rareori contrarie intereselor multor state europene şi membre NATO.

Singura recunoaştere reală a Franţei este faptul că Occidentul – SUA şi UE (cu Parisul inclus) – s-a retras şi nu joacă nici un rol în regiune, şi că trebuie să se reangajeze. Iar punctul în care Macron are dreptate rămâne nevoia unor reguli de consultare obligatorii atunci când se declanşează operaţiuni în teatre unde se află angajat NATO sau state membre ale Alianţei, respectiv acelaşi tip de consultări şi explicaţii aliate la angajarea şi derularea unor proiecte strategice împreună cu actori terţi, eventual cei care reprezintă ameninţări la adresa Alianţei – Rusia, China. Dar aici se înscrie în egală măsură demersul Franţei în anumite acţiuni – vânzarea de port-elicoptere Mistral, ulterior livrarea patentului către Rusia, respectiv încheierea Acordului de Investiţii cu China, acolo unde Germania este vioara întâi dar Franţa o urmează îndeaproape, acord semnat în ciuda solicitărilor exprese contrare ale actualului preşedinte american, Joe Biden.

În rest, Franţa rămâne fidelă marii sale probleme, de a avea trupe europene la dispoziţie care să ducă acţiunile ce susţin interesele sale de fostă metropolă în fostele state colonii din Africa – acolo unde are o imagine proastă şi nu este acceptată de localnici. Ideea de a deveni carne de tun în războaiele africane ale Franţei nu surâde europenilor, mai ales a Est-europenilor care privesc cu reticenţă şi resping soluţia negocierii securităţii cu Rusia şi concederii propriilor lor interese de dragul prezenţei şi mâinilor libere în Africa. Franţa lui Macron are, însă, dreptate în punctul în care discută despre conflictele din regiunea africană, mai ales cea magrebiană, care afectează interesele europene, de nevoia angajării în conflictele din Orientul Mijlociu (deşi tace despre conflictele îngheţate din spaţiul post-sovietic) – e adevărat în toate cazurile în consonanţă cu SUA şi pe relaţie transatlantică, nu europeană – şi de nevoia de angajare în noua bătălie a pandemiei, vaccinurilor şi medicamentelor în Africa, cu discutarea criteriilor, transparenţei, toxicităţii şi eficienţei vaccinurilor – acolo unde, lângă ţinta chineză a Parisului, am putea lesne adăuga Rusia lui Putin şi Sputnik-V, pe care Franţa le exclude.

Angajarea Rusiei, Chinei şi marile teze ale izolaţionismului confruntaţional

Zona cea mai controversată a poziţiilor lui Emmanuel Macron(cel puţin pentru Europa Centrală şi de Est şi pentru noi, românii) rămâne formula angajării Rusiei şi chiar a Chinei. E adevărat că abordările sale au evoluat substanţial, de la poziţiile exprimate la Sorbona, la şcoala de ofiţeri cadeţi şi din celebrul interviu în care afirma că NATO e în moarte cerebrală. Este o abordare mai consistentă, explicată pe baza tezelor clasice – şi discutabile – dar fundamentate, ale abordării şi angajării versus îndiguire, izolare şi sancţionare. Şi mai are la bază una dintre tezele pe care am promovat-o şi noi, aceea că relaţiile dintre doi actori de astăzi au toate cele trei componente concomitent, nu se mai bazează pe dihotomia prieten-duşman: şi cooperare, şi competiţie, şi conflict/rivalitate/divergenţe. Totul e ca dozajul unei componente de cooperare să nu afecteze eficienţa celorlalte elemente de sancţionare şi constrângere, mai ales când ele sunt poziţiile unitare convenite cu aliaţii şi partenerii, am spune noi.

Potrivit lui Macron, China este un partener, un competitor, şi un rival strategic, în acelaşi timp. Partener în încălzirea globală şi emisiile de carbon. Competitor pe dimensiune comercială şi industrială. Şi rival strategic în Marea Chinei de Sud şi în privinţa democraţiei, a drepturilor omului, a modelului, a principiilor şi valorilor. Macron respinge scenariul îndiguirii – varianta Trump – care ar creşte posibilitate unui conflict, dar şi scindarea lumii în varianta unui nou Război Rece, am spune noi. El subliniază corect că nici varianta echidistanţei între SUA şi China nu e corectă, pentru că SUA şi UE nu sunt rivali strategici, cum e cazul Chinei, ba împărtăşesc aceleaşi valori, istorie şi apărarea modelului democratic. Însă Franţa insistă pe libertatea sa de a angaja independent China pentru a o aduce/menţine la masa de negocieri(chiar contrar intereselor celorlalte state).

Dacă ţinta formală a angajării este menţinerea în siajul intereselor Agendei de la Paris, a încălzirii globale, se vorbeşte şi de formula P5- membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate - pentru acorduri de control a armelor nucleare (varianta Acordului nuclear global al lui Biden) şi implicarea Chinei în agenda de biodiversitate ce va fi lansată la Glasgow la final de an, şi o iniţiativă pe comerţ, industrie şi dreptul de proprietate, şi reaşezarea şi reforma OMC. Macron a apărat Acordul investiţional UE-China (pentru faptul că introduce referiri la dreptul muncii, parte a drepturilor omului) şi pentru că nu are “relevanţă transformaţională”. Şi Preşedintele Franţei ramarcă corect şi faptul că, pe capitolele cyber, spaţiu, tehnologie, a.i., trebuie evitată dependenţa de tehnologii şi mai ales evitarea oricărei dependenţe de deciziile Chinei, inclusiv pe crearea reţelelor 5G, unde soluţia europeană ar fi de dorit.

Dacă în privinţa Chinei soluţiile sunt discutabile dar abordabile şi negociabile, din acest punct, la abordarea Rusiei lucrurile sunt mai complexe. Deşi condamnă acţiunile Rusiei în cazul Navalnîi şi al protestatarilor, inclusiv expulzarea diplomaţilor europeni, aşa cum respinge şi acţiunea în Ucraina, Macron avansează teoria nevoii de negociere şi angajare a Rusiei în flancul Estic, pentru evitarea confruntării, şi nu întărirea apărării şi descurajării aici, aşa cum a decis-o NATO. Tot el vehiculează teza nevoii ancorării Rusiei de Europa pentru a nu pleca şi a se scufunda în Asia, în siajul Chinei, aşa cum critică şi extinderea NATO ca iritantă pentru Rusia şi determinant al acţiunilor asertive, agresive, militariste ale acesteia.

O justificare nepotrivită a acţiunilor lui Putin. Şi în privinţa statelor din Estul European, aflate între Europa/ NATO şi Rusia, Macron insistă pe protejarea Europei şi evitarea cuceririi altor zone – fie şi la nivelul democraţiei, şi a recreării spaţiului de discuţie cu Rusia. El evocă propria experienţă potrivit căreia, dacă e angajată Rusia, poţi pune presiune rezonabilă să eviţi divergenţele. Dacă eşti puternic şi nu angajezi, ruşii consideră că e un semn că pot acţiona liber. Dacă pui linii roşii şi livrezi, dai semn de putere. Şi poţi determina curbarea reacţiilor şi acţiunilor ruse. Totuşi, şi Macron recunoaşte că abordarea sa durează ani, poate decade - în subsidiar, până atunci, Rusia face ce vrea - iar soluţia angajării este străvezie şi neconcludentă, ca să nu spunem de-a dreptul inacceptabilă pentru Europa de Est şi pentru securitatea cetăţenilor săi, dacă nu există apărare solidă şi descurajare a aventurilor militariste ruse, convenţionale sau hibride, şi cât timp Rusia lui Putin nu revine în regulile internaţionale şi la respectarea propriilor angajamente.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite