Luptătorii străini, mercenari, voluntari şi efectele jocului cu focul ucenicilor vrăjitori

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mercenari sârbi bosniaci în Ucraina FOTO Bosnjaci Agency
Mercenari sârbi bosniaci în Ucraina FOTO Bosnjaci Agency

Sfârşitul dictaturilor de dezvoltare s-a realizat cu largul sprijin al acţiunilor de democratizare şi cu apariţia instrumentarului de social media, cu capacitatea de mobilizare şi creare a grupurilor de interesaţi accesibile de oriunde din lume.

Pe acest fenomen s-a întemeiat timpuria Revoluţie Twitter din Republica Moldova, dar şi revoluţiile din Primăvara Arabă, aşa cum aceeaşi tehnică a stat la baza recrutărilor şi convertirii la jihadism şi lansării activităţilor teroriste ale Daesh autointitulată Stat Islamic, dar şi a apelurilor pentru luptătorii străini, voluntari, mercenari, profesionişti ai morţii.

Acest joc cu focul al ucenicilor vrăjitori a creat probleme majore pe spaţiile statelor slabe din regiunea Orientul Mijlociu-Africa de Nord, o zonă cuprinsă între Golful Aden, via strâmtoarea Bab el Mandeb, via Africa subsahariană, prin Sinaiul egiptean, Libia, sudul Algeriei, până în Sahara Occidentală şi Mali, probleme preluate de miliţii, jihadişti, terorişti de toate culorile. Dar efectele mercenarilor, voluntarilor şi luptătorilor străini în teatre de operaţiuni se desfăşoară şi în Estul Europei, după anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei. Toate cu mercenari şi luptători străini de ambele părţi.

Efectele utilizării acestor categorii de forte sunt teribile. În Donbas, de exemplu, lipsa de control şi rivalitatea între diferitele servicii secrete ruse cu reprezentanţi şi resortisanţi în prim-plan, în linia întâi, a dus la ucideri fratricide, asasinate, atacuri cu bombe şi la o tentativă de lovitură soldată cu retragerea protagoniştilor în Luhansk. De remarcat, însă, apariţia imediată în stradă a „omuleţilor verzi” şi mobilizarea convoaielor alternative din Debalţeve şi Doneţk, care au venit spre a separa părţile şi a limita confruntările. Deci prezenţa e vie, activă, numeroasă, ca şi capacitatea de mobilizare a trupelor ruse la cel mai mic semn şi cel mai viu semnal de alarmă.

Luptătorii sârbi din regiune, estimaţi la 300 ca număr, au determinat o criză diplomatică majoră între Serbia şi Ucraina, soldată cu diminuarea nivelului de reprezentare al celor două state, prin rechemarea ambasadorilor pentru consultări. Disputa a escaladat după un interviu fulminant al Ambasadorului ucrainean, urmat de reacţii dure la toate nivelurile oficiale din Serbia – ministrul de Interne, ministrul Apărării, preşedintele Alexandar Vucici încercând o formulă împăciuitoare prea târziu.

Revenirea luptătorilor străini egipteni din Daesh/Stat Islamic spre Sinai, combinată cu radicalizarea forţelor locale, suprapusă peste coridorul de retragere al acestor fracţiuni spre Libia şi Mali, a dus la cel mai puternic atac terorist în Sinai, împotriva unei moschei sufite, soldat cu peste 305 morţi, dar şi la ameninţarea de transformare a peninsulei în noul Califat al Stat Islamic. Asta ca să încheiem apoteotic discuţia despre legătura între terorism şi Islam. Da, majoritatea teroriştilor actuali sunt de religie islamică, e un fapt statistic, în timp ce nu, Islamul nu e o religie a urii, ci chiar credincioşii musulmani sunt ţinte ale bătăliei radicalilor jihadişti pentru forma lor de adevăr şi interpretare a religiei.

În fine, pentru că totul a pornit de la Primăvara arabă şi de la dispariţia dictatorilor, schimbarea recentă a lui Robert Mugabe a dovedit lecţiile învăţate, respectiv faptul că şi cel mai dur dictator poate fi convins să-şi conserve numele în istorie renunţând la funcţie şi evitând să-şi încheie urât viaţa. Tocmai în Zimbabwe, în Africa neagră, s-a putut face un transfer de putere sub presiune, cu constrângere, e adevărat, dar fără lichidarea liderului, fără încarcerarea sau executarea lui, fără condamnare sau fugă în exil.


FOTO Arhivă

image

Rebeliunea rebelilor în Donbas: bătălii între luptătorii pro-ruşi cu diverse apartenenţe instituţionale

Situaţia internă din zona ocupată a estului Ucrainei, acolo unde forţe ruse şi pro-ruse fac legea, a explodat în urma consumării în forţă a unei operaţiuni militare ce a aşezat faţă în faţă omuleţii verzi ai forţelor militare ruse, voluntari şi mercenari fără însemne şi forţele de poliţie înarmate. Situaţia a escaladat dramatic şi a fost nevoie de deplasări masive de trupe din Doneţk pentru a calma situaţia din Luhansk, cealaltă pseudo-republică populară fantoşă a Kremlinului, şi a prelua controlul despărţind trupele rivale locale.

Relatările sunt diverse şi contradictorii şi în presa rusă, şi la nivel local, internetul, radioul şi televiziunea au fost blocate şi li s-a interzis să mai transmită pe perioada conflictului fratricid ce i-a aşezat faţă în faţă pe liderul republicii separatiste, Igor Plotniţki, şi pe pretinsul Ministru de Interne, Igor Kornet. Cei doi au intrat în conflict deschis, desfăşurându-şi trupele înarmate cu automate şi lansatoare de rachete, pentru că primul a decis demiterea celui de-al doilea, care a refuzat să execute decizia şi a scos trupele pe străzi, luând cu asalt şi Procuratura şi arestându-i pe toţi procurorii locali.

Situaţia e ambiguă şi periculoasă şi ar fi pornit, potrivit uneia dintre părţi, Igor Plotniţki, de la ocuparea de către pretinsul său ministru de Interne a casei abandonate a unei localnice, Nina Kvirtsova, încă din 2014. Iar după ce aceasta a revenit şi a cerut casa înapoi, s-a declanşat conflictul pe această motivaţie a demiterii ministrului de Interne. Însă conflictul a escaladat şi a dus la apariţia „omuleţilor verzi” pe străzi, trupe fără însemne care au înconjurat instituţiile şi au procedat la arestări, printre alţii a tuturor procurorilor locali, alţi oficiali fiind protejaţi de Plotniţki. Nu se ştie sigur apartenenţa acestor forţe şi pentru cine lucrau, există relatări care privesc ambele tabere, cert este că ministrul de Interne a dispărut, după ce se opusese demiterii şi a fost capturat, deci a scăpat fără să se cunoască situaţia sa. Ulterior a dispărut liderul Plotnitski, care se pare că a plecat în Rusia sau a fost extras acolo. Există date potrivit cărora, în această dispută, Moscova l-ar susţine Ministrul de Interne, dar nu l-ar elimina nici pe Plotniţki, dacă rezolvă disputa de putere.

Prima tentaţie a ministrului de Interne separatist de la Luhansk a fost să vorbească despre o tentativă de a prelua puterea a unor trupe ucrainene speciale, iar intrarea omuleţilor verzi în dispozitiv a fost foarte rapidă, urmată de deplasarea tehnicii blindate din Debalţeve şi Doneţk, de la cealaltă auto-proclamată republică separatistă, pentru a se interpune şi a bloca confruntarea. Misiunea OSCE de monitorizare a confirmat mişcările convoiului de vehicule şi acumularea de forţe în regiune, explicate stângaci de localnicii separatişti printr-o pretinsă serie de exerciţii militare intempestive. Forţele sunt impresionante: 6 tipuri de vehicule militare, plus 20 de maşini civile de transport cu peste 50 de militari înarmaţi cu automate şi lansatoare de rachete a fost numai forţa deplasată din Debalţeve, respectiv cam tot atâta din Doneţk, pentru preluarea controlului şi blocarea confruntării. Partea ucraineană a confirmat fuga liderului Ogor Plotniţki în Rusia.

Este pentru prima dată când confruntarea a avut asemenea structuri de forţe faţă în faţă şi tot pentru prima dată când confruntarea de ruptură a fost pe punctul să vulnerabilizeze complet structura rusă şi pro-rusă din regiunea Luhansk.

Dacă se menţine confuzia privind cine pe cine reprezintă, cine e comanditarul şi ce instituţie coordonează fiecare personaj de pe teren în Luhansk, un lucru este cert: Moscova are tot mai mari probleme în a gestiona situaţia în regiune din cauza rivalităţilor diferitelor categorii de forţe, dar şi a diferitelor instituţii ruse implicate. Cum negarea credibilă e necesară, această legătură laxă între centru şi conducătorii locali dă multă bătaie de cap Rusiei în ceea ce priveşte rivalităţile de pe teren pentru putere şi bunuri acumulate, mai ales că vorbim aici despre lipsa unei asumări directe a lanţului de comandă între diferitele grupări rivale ce primesc comenzi de la instituţii diferite – Armată, GRU - serviciile militare ruse, FSB - serviciile de securitate interne şi cu responsabilitate în spaţiul CSI, Wagner şi firmele private de mercenari implicate pe teren.

Mai mult, lovitura vine după ce preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat formal că a vorbit pentru prima oară la telefon cu liderii pretinselor republici populare, Luhansk şi Doneţk, şi după ce asasinate, răpiri, atentate teroriste cu bombe şi mitralieri ale vehiculelor au fost instrumentele prin care s-au tranşat rivalităţile politice, criminale şi financiare de până acum, în Luhansk. Este însă pentru prima dată când confruntarea a avut asemenea structuri de forţe faţă în faţă şi tot pentru prima dată când confruntarea de ruptură a fost pe punctul să vulnerabilizeze complet structura rusă şi pro-rusă din regiunea Luhansk, creând oportunităţi părţii ucrainene de a prelua controlul, la solicitarea localnicilor. Confruntarea e indecisă, iar rezultatul încă nesigur.


FOTO Arhivă

image

Scandal diplomatic între Serbia şi Ucraina: 300 mercenari sârbi alături de ruşi în Donbas

Serbia şi Ucraina sunt în plin scandal diplomatic, în pragul unei explozii reale a relaţiilor bilaterale, după ce 300 de mercenari sârbi au fost identificaţi luptând în Estul Ucrainei, iar parlamentarii sârbi circulă regulat în Crimeea pentru a susţine politicile de imagine ale Rusiei. Toate acestea sunt considerate gesturi inamicale şi reprobabile, astfel încât Ucraina l-a chemat la consultări la Kiev pe ambasadorul său la Belgrad, forţând o coborâre a reprezentării ambelor state prin rechemarea şi a ambasadorului Serbiei la Kiev, tot pentru consultări. Practic, părţile au redus nivelul de reprezentare după acest schimb de misive complet nediplomatice.

Totul a început de la un interviu, dar pentru Balkan Investigative Reporting Network (BIRN) de către Ambasadorul Ucrainei în Serbia, Oleksandr Aleksandrovych. Acesta a subliniat nemulţumirea Ucrainei în legătură cu prezenţa resortisanţilor săi în rândurile soldaţilor ruşi, pro-ruşi, mercenarilor şi voluntarilor din Estul Ucrainei care luptă împotriva armatei ucrainene şi care ucid şi rănesc lunar echivalentul a un pluton de militari ucraineni. El a acuzat nu numai Rusia, care face propagandă şi racolează luptători în Serbia pentru Donbas, dar, mai mult, a acuzat toleranţa Serbiei şi faptul că s-ar lăsa utilizată de Rusia pentru a semăna discordia în Balcani. Ambasadorul ucrainean s-a referit direct la racolarea şi antrenarea de mercenari ultranaţionalişti sârbi pentru destabilizarea Muntenegrului şi operaţiunea făcută cu serviciile militare GRU pentru asasinarea premierului acestui stat, Milo Djukanovici, anul trecut, dar şi pentru destabilizarea Bosniei-Herzegovina prin instrumentalizarea separatismului Republicii Srpska.

Dar poate cel mai direct atac a fost cel la adresa politicienilor sârbi care circulă în Crimeea pentru a susţine apartenenţa peninsulei anexate de Moscova la Rusia. E vorba, în primul rând, de politicienii Partidului Radical, partid ultranaţionalist de opoziţie care a cerut deja retragerea Ambasadorului ucrainean, dar şi de membrii Partidului Popular Sârb, care au celebrat în Crimeea centenarul revoluţiei Bolşevice din 1917.

Pentru România, abordarea contondentă şi vocală la nivelul acuzelor reciproce ale persoanelor reprezentative în stat din cele două ţări vecine stârneşte deja preocupare.

Dar nu numai partidele radicale, comuniste, de opoziţie, au reacţionat, ci chiar oficialii sârbi. Astfel, Ministrul sârb al Afacerilor Externe, Ivica Dacici, a anunţat că, dacă ambasadorul ucrainean nu revine la un limbaj diplomatic respectuos, va fi obligat să ia măsuri, susţinând că Serbia a luat măsuri împotriva mercenarilor sârbi care sunt anchetaţi, ceea ce nu au făcut ucrainenii în timpul destrămării fostei Iugoslavii, în anii 90, când mercenarii ucraineni au luptat alături de croaţi. În acelaşi ton al zgândăririi rănilor trecutului a reacţionat şi ministrul Apărării din Serbia, Aleksandr Vulin, cunoscut pro-rus, care a adus în discuţie audierile adjunctului Secretarului de stat pentru afaceri europene şi eurasiatice al Departamentului de Stat al SUA, Hoyt Brian Yee, cel care declarase că balansul făcut de Belgrad între Rusia şi Vest nu e sustenabil şi că Serbia va trebui să aleagă. Vulin susţine că e cea mai puternică presiune publică pe care a suferit-o vreodată Serbia şi că statul sârb va decide singur direcţia în care va merge, fără să întrebe marile puteri dacă are voie sau încotro să o ia.

În timp ce Partidul Radical, ultranaţionalist, a înfiinţat în parlamentul sârb grupul ”Prietenii Crimeii”, Guvernul sârb nu a respins toate aceste acţiuni. Din contra, ministrul de Externe Dacici a atacat Ucraina, despre care a spus că ar dori să creeze tensiuni pentru a slăbi relaţiile Serbiei cu Rusia. Alegând calea confruntării, Belgradul a tensionat la maximum relaţia bilaterală, chiar dacă intervenţia preşedintelui Serbiei, Alexandr Vucici, a fost una conciliantă, şeful statului insistând că ucrainenii sunt un popor prieten şi că cele două state vor rezolva repede aceste diferende.

Pentru România, abordarea contondentă şi vocală la nivelul acuzelor reciproce ale persoanelor reprezentative în stat din cele două ţări vecine stârneşte deja preocupare, mai ales că s-a confruntat recent cu episodul mercenarului sârb Bratislav Zivkovic, care racola doritori de rebeliune în Deltă şi fotografia baza de la Kogălniceanu, încercând să obţină date pentru patroni săi ruşi. Expulzarea pentru 15 ani a unui agent extrem de colorat şi vizibil, pus parcă special pentru a provoca, subliniază, însă, şi alte preocupări pe zona spionajului şi provocărilor separatiste în România. E vorba de alte zone şi cetăţeni români, nu numai membrii obştei căzăceşti, organizaţie neguvernamentală vizitată de către Ambasadorul Rusiei Kuzmin cu doar o lună înaintea reuniunii unde mercenarul sârb spunea cum să organizeze preluarea puterii şi rebeliunea de tip separatist „Republică Populară” în Delta Dunării.


Moscheea din Egipt unde au fost ucişi 305 oameni FOTO EPA-EFE/STR

image

Peninsula Sinai, spre noul Califat al Daesh-Stat Islamic în Egipt

Atacul de vineri la moscheea sufiştilor din Bir al-Abed, în Nordul Peninsulei Sinai, a subliniat mutarea tot mai vizibilă a jihadiştilor din Daesh, autointitulat Stat Islamic, din Siria şi Irak, spre Egipt. Atacul, care a masacrat 305 oameni şi a rănit numeroşi alţii, s-a derulat ca o răzbunare de tip epurare religioasă/sectară într-o zonă deja cunoscută cu o insurgenţă islamistă aparţinătoare organizaţiei teroriste. Steagurile Stat Islamic fluturau în timpul atacului celor 25-30 militanţi la bordul a cinci maşini care au înconjurat moscheea. Au detonat o încărcătură explozibilă în interior, au mitraliat prin ferestre moscheea şi participanţii la slujbă şi pe oricine dorea să fugă şi au dat foc celor 7 maşini parcate pentru a bloca fuga oricui de la locul masacrului.

După ce Mosul şi Raqqa au căzut - e vorba despre cele două „capitale” ale Daesh Stat Islamic din Irak şi Siria - cei rămaşi din mişcarea terorist jihadistă şi o parte din luptătorii străini (care nu au plecat în ţările de origine şi nici nu au rămas să fie capturaţi de trupele coaliţiei anti-ISIL sau a regimului sirian) au luat calea Sinaiului, în drum spre Libia, sudul Algeriei şi Sahara Occidentală, unde se află următoarele puncte de sprijin ale organizaţiei teroriste. În plus, o mare parte din luptătorii străini erau chiar egipteni, care au revenit acasă, întărind rândurile islamiştilor locali.

Măcelul a vizat, de această dată, o moschee a islamului moderat, pacifist şi care predică iubirea de aproape ca percept, meditaţia şi căutarea frumosului din oameni, sufismul. Altă dată, bisericile creştine copte au fost ţinta atacurilor jihadiştilor. Aceste atacuri nu aduc susţinerea populaţiei locale, dar jihadiştii preferă să menţină regiunea sub teroare, beneficiind de excesele similare făcute de către armata egipteană în zonă.

Sinaiul a fost întotdeauna considerat în Egipt un spaţiu special. Mai ales zona de Nord a Sinaiului, locuită de berberi, a fost considerată zonă militară, în care nu sunt acceptaţi ziariştii străini şi aproape deloc cei egipteni. Berberii - populaţia băştinaşă din regiune şi din desert - sunt desconsideraţi de restul egiptenilor de pe Nil şi sunt discriminaţi de către fiecare din administraţiile succesive, având cea mai mare rată de analfabetism, şomaj, lipsă de ocupaţie. Şi regiunea e complicată geografic, cu teren accidentat şi dificil de parcurs, un deşert muntos asemănător celui din Afganistan, dacă nu ar exista coasta Mediteranei. În sudul peninsulei, domină turismul, şi acesta pus sub semnul întrebării de atacurile teroriste la Sharm el Sheik, de exemplu, în urmă cu câţiva ani.

Atacul de vineri, condamnabil şi sângeros cum l-am văzut, practic cel mai serios din Egipt de câteva decade, reprezintă o oportunitate pentru autorităţi de a se apropia din nou de localnici, de a le furniza sprijin şi securitate, pentru a evita orice susţinere pentru terorişti.

Preşedintele Abdel Fattah el-Sisi a reacţionat în forţă, cum o face de fiecare dată, când soldaţii egipteni distrug sate întregi ca represalii. Cunoscut ca mână forte şi dorind să-şi menţină şi imaginea, şi frica tuturor faţă de hotărârea sa împotriva teroriştilor, el-Sisi a ieşit public, a acuzat terorismul, a anunţat răzbunarea şi a declanşat operaţiuni militare de distrugere a vehiculelor care au fost utilizate în atac şi operaţiuni de căutare a autorilor atacurilor.

Tactica rămâne discutabilă, iar în multitudinea de achiziţii militare făcute de Cairo nu au intrat şi pregătirea şi tacticile anti-insurgenţă sau culegerea de informaţii din teren, deşi au fost recomandate ca necesare de către americani, care achită şi ajutor militar de 1,3 mld. USD anual. De aici şi senzaţia de inadecvare a tacticilor egiptene, dar şi sentimentul de abandon resimţit de populaţie, aflată între represiunile şi violenţele autorităţilor şi atacurile teroriste ale Daesh-Stat Islamic şi ale francizei lor locale.

Armata egipteană este suficient de puternică şi are baze serioase în Sinai, puncte de trecere şi control pe principalele rute, deci e puţin probabil să piardă controlul în regiune. Însă insurgenţa islamistă, inclusiv cea legată de Daesh Stat Islamic, a supravieţuit constant, iar represiunile asupra populaţiei nu au ajutat. Atacul de vineri, condamnabil şi sângeros cum l-am văzut, practic cel mai serios din Egipt de câteva decade, reprezintă o oportunitate pentru autorităţi de a se apropia din nou de localnici, de a le furniza sprijin şi securitate, pentru a evita orice susţinere pentru terorişti. Orice formulă excesivă de represiune i-ar împinge pe localnicii din Sinai în altă direcţie, dacă nu către susţinerea Stat Islamic, oricum către radicalizare islamistă şi discriminarea moderaţilor sufişti şi a creştinilor copţi. Oricum, schimbarea de tactică şi de mijloace e necesară azi la Cairo, pentru a evita escaladarea problemei jihadismului în Sinai, la frontiera cu Fâşia Gaza şi cu Israelul.


Robert şi Grace Mugabe FOTO AFP/ Getty Images

image

Se poate şi aşa: transfer forţat de putere şi intrarea în istorie a dictatorului din Zimbabwe, Robert Mugabe

Dispariţia dictatorilor sângeroşi ai sfârşitului Războiului Rece, celebrele dictaturi de dezvoltare – sau de subdezvoltare, ar spune unii cârcotaşi, cu referire la Africa neagră – s-a produs în istorie prin violenţă, prin utilizarea forţei, prin uciderea sau executarea dictatorilor, de puţine ori prin exilul forţat. În orice caz, nimeni nu a lăsat puterea din mână de bunăvoie. Cu atât mai ciudată a părut eliminarea lui Robert Mugabe, dictatorul în vârstă de 93 de ani al statului Zimbabwe, care după 37 de ani de domnie neîntreruptă şi absolută a demisionat şi a plecat în istorie, după un transfer forţat de putere.

Ca să reuşeşti să convingi un dictator longeviv şi absolutist în gândire să facă un asemenea pas e nevoie de ceva determinare şi forţă de persuasiune, dar şi încredere din partea preşedintelui pe cale de a fi demis şi a Armatei care a declanşat lovitura de stat şi pe care vrea să o acopere cu legitimitate şi legalitate în rezolvarea problemei eliminării dictatorului, fără a asuma guvernarea ţării. O cunosc şi ca om care a negociat coabitarea în România, o sarcină infinit mai puţin complicată decât plecarea de la putere. În Zimbabwe a intervenit reverendul iezuit Fidelis Mukonori, care a asigurat convingerea lui Mugabe, potrivit confesiunilor sale făcute CNN.

Totul a pornit de la vitalitatea şi longevitatea lui Mugabe, pe de o parte, apoi de la încercarea de a marca o succesiune în familie, deci un fel de monarhie republicană în care soţia lui Mugabe dorea să preia puterea, şi nu succesorul constituţional, vicepreşedintele Emmerson Mnangagwa. Această manevră a soţiei liderului din Zimbabwe a determinat armata să intervină, să preia puterea, să-i reţină pe Mugabe şi pe soţia sa şi să-i determine să renunţe la putere. Rolul lui Mukonori a fost deci crucial, pentru că l-a convins pe dictator că e mult mai important să se retragă decent, să se împace şi cu cele sfinte, să nu-şi ruineze imaginea în memoria concetăţenilor săi care au deja o problemă cu perioada preluării puterii şi a dictaturii militarizate pe care a condus-o, cu toate represiunile aferente.

Menţinerea excesivă în funcţie după momentul în care concetăţenii îţi dau semnalul clar că nu te mai vor poate avea formule de încheiere cu totul nefaste.

În Africa şi în Orientul Mijlociu, în general, cu atât mai mult în perioada actuală, dictaturile de dezvoltare şi-au pierdut liderii în primăvara arabă, iar unii dintre ei şi-au pierdut, cu aceeaşi ocazie, şi viaţa. A fost cazul lui Muammar el Khadafi, în timp ce Hosni Mubarak, la 89 de ani, şi-a petrecut anii după pierderea puterii în detenţie, pe un pat de spital. În Yemen, fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh a fost schimbat şi a plecat în exil, revenind în prim plan prin susţinerea rebeliunii hutiţilor împotriva actualului preşedinte Mansour Hadi. A fost eliminat de mulţime, dar nu vrea să-şi recunoască înfrângerea şi să plece definitiv. Cât despre Bashar al Assad, cel mai tânăr dintre cei în discuţie, acesta nu vrea să plece, fiind susţinut de Iran şi Rusia ca singură pârghie pentru jocul de putere din Siria împotriva Occidentului.

Şi în Zimbabwe, negociatorul a întâmpinat aceleaşi probleme de tragere de timp şi agăţare de putere, în timp ce presiunea creştea pentru tranşarea problemei. Fuga după legalitate şi legitimitate a generalilor din Zimbabwe reclama demisia lui Robert Mugabe sau eliminarea preşedintelui printr-o procedură complicată de demitere în Parlament. Chiar şi după negocierea demisiei şi semnarea ei, Mugabe a cerut să mai stea câteva săptămâni, iar după ce a făcut anunţul demisiei a continuat să vorbească despre faptul că e la dispoziţia succesorului său pentru un transfer real de putere, deşi cetăţenii din Zombabwe nu mai doreau ca el să mai aibă de-a face cu puterea. Nici el, nici familia sa.

Până la urmă, menţinerea excesivă în funcţie după momentul în care concetăţenii îţi dau semnalul clar că nu te mai vor poate avea formule de încheiere cu totul nefaste. Mai întâi, nemulţumirea între ai tăi, în sânul puterii, cum a fost aici, în interiorul partidului lui Mugabe şi al puterii, de unde reacţia Armatei. Apoi frustrarea publicului, care-ţi cere demisia şi te vede ţinându-te de scaun, ca în cazul lui Saleh. În fine, în cazul întinderii coardei sau al evitării în continuare a părăsirii puterii, atunci când transmiţi publicului tău că nu mai scapă de tine, cum a fost cazul formulei de succesiune în familie, prin soţia lui Mugabe, reacţia poate fi vehementă şi oricând se poate găsi un nebun să arunce cu o piatră sau să tragă un glonţ.

Nu mai vorbim aici despre moştenirea pe care ar lăsa-o liderul de o asemenea factură. Azi Mugabe nu e iubit, nu are cum să fie, dar a rămas respectat la nivelul puterii şi a ieşit din joc într-o formă care-i poate reconstitui credibilitatea şi imaginea, în timp. Dacă era aruncat din Guvern de către mulţime, dacă ordona reprimarea mulţimii, ca Ceauşescu, sau dacă era eliminat de cineva exasperat de lipsa de speranţă şi perspective, nu rămânea decât lunga memorie a discriminărilor, represiunilor, omorurilor comise sub el de autorităţile militare şi de securitate ale statului. O lecţie de învăţat pentru toţi cei ce se comportă autoritar în primul rând în propriul partid, propria sursă de putere, şi care se consideră veşnici sau ignoră protestele şi mulţimile de concetăţeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite