Dar, pe fond, ceea ce a provocat Preşedintele Trump ca mişcare cu totul nouă în plan geo-politic este un început din ce în ce mai solid de rediscutare a marilor planuri, alianţe şi înţelegeri care au desenat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu e vorba numai despre mişcări spectaculoase şi absolut neaşteptate, făcute la nervi şi care să producă doar efecte comerciale uşor reversibile. Se arată acum că, tocmai din cauza pierderilor economice mari în imediat şi teribil de importante în viitor, partenerii tradiţionali ai SUA, supuşi sancţiunilor succesive americane mai ceva decât Rusia, au reacţionat exact invers decât spera Trump. Preşedintele american a raţionat în spiritul sfaturilor echipelor Bannon şi Bolton, ambii adepţi ai principiului „aplicării forţei maximale în negocierile cu parteneri străini“. Conform acestei logici care a funcţionat atât de bine şi cu succes notabile în perioada Războiului Rece şi aproximativ încă două decenii după căderea Cortinei de Fier, America era (şi, firesc, urma să se comporte ca atare) „jandarmul planetar“ dar şi pilonul unic în raport cu care evoluau pieţele.

În acest moment însă, campania generală de sancţiuni demarată de Preşedintele Trump a provocat o fragilizare extremă a acestui tip de viziune asupra lumii. Efectul direct: fiecare dintre jucători încearcă să construiască noi alianţe, schimbând cadrele de evoluţie şi, firesc, punând în prim plan noi parteneriate economice. Iar dacă Trump ameninţă în mod direct existenţa unor zone de liber schimb sau se retrage din tratate de acest fel, atunci cheia noului joc vor fi Tratatele de liber-schimb cu valoare strategică, economică şi politică.

În acest context, mişcările sunt extrem de rapide, spectaculoase şi, în orice caz, deschizătoare de perspective extrem de interesante deoarece actorii de negociere au aşteptări diferite de la viitoare hartă de putere a lumii, în funcţie de evaluarea pe care o dau propriei lor capacităţi de creştere economică, demografică, nivelului tehnologic şi capacităţii de proiecţie a forţei la mare sau foarte mare distanţă.

Trump se confruntă acum cu rezultatele politicii „America First“ care, într-un răstimp extrem de scurt, l-a adus pe un curs direct de coliziune cu interesele economice ale principalilor săi parteneri europeni (Germania în primul rând, apoi Franţa), şi-a alienat prietenii tradiţionali din Canada şi, după cum aţi văzut, a reuşit să inducă haos în relaţia cu Marea Britanie, ajungând la situaţia umilitoare de a i se vedea refuzată o vizită în Scoţia. Asta după ce Theresa May, oricât s-a străduit, nu a putut să- propună decât o “vizită de lucru“ şi nu una de stat. Din motive acum extrem de evidente.

Trump are infinit mai multă nevoie de Putin decât invers. Trump este sub presiunea de a obţine un rezultat, Putin ştie foarte bine că deţine în mână toate cărţile importante din moment ce mai toţi aliaţii lui Trump încearcă alte jocuri.

Drept care Trump şi nu Putin va forţa obţinerea unor rezultate. Problema este că toate temele delicate, cu relevanţă strategică par imposibil de rezolvat, cel puţin dacă politica tradiţională a Americii va continua pe parametrii de până acum. Să vedem dacă, pentru a obţine prietenia lui Putin, Trump va ceda ceva din poziţia comună adoptată de Summitul NATO de acum câteva zile. Greu de crezut. Ce poate oferi Trump? Cel mult, bune intenţii, încercând să-l convingă pe Putin că UE nu mai înseamnă nimic, că ei doi rămân stăpânii de facto ai planetei pe care pot s-o împartă liniştiţi între ei.

Nu e deloc simplu deoarece, în aceeaşi zi, luni, începe vizita istorică a liderilor europeni (Donald Tusk şi Jean-Claude Juncker) în Orientul Îndepărtat. Primul punct de oprire, Japonia. Cu această ţară ei vor semna cel mai mare Acord de liber-schimb din istoria UE, valoarea sa estimată în termeni economici fiind aproximativ de 1/3 din GDP-ul mondial.

A doua ţară vizitată de liderii europeni va fi China, unde vor avea întâlniri cu preşedintele Xi Jinping şi cu primul-ministrul Li Keqiang, discuţiile urmând să se concentreze pe modul în care ambii parteneri pot colabora pe plan global pentru a contracara efectele sancţiunilor americane, reafirmând sprijinul lor total pentru respectarea reglementărilor ordinii internaţionale, incluzând cele al Organizaţiei Mondiale ale Comerţului. Pe agenda de lucru se vor afla şi discuţii privind aplicarea cât mai rapidă a Acordului de la Paris privind lupta împotriva schimbărilor climatice (Acord denunţat unilateral de Trump), dar şi de situaţia din Iran. Foarte important capitol deoarece atât UE cât şi China sunt profund preocupate de efectele celuilalt pachet de sancţiuni ordonat de Trump, cel care va intra în vigoare în această toamnă, penalizând foarte sever orice companie sau orice ţară din lume care face comerţ cu Teheranul. Nu este încă foarte clar când anume s-ar putea anunţa un Acord de liber schimb între UE-China dar, la Bruxelles, se aude de câteva luni că ar exista asemenea discuţii şi că, în noul context, evoluţia lor este extrem de favorabilă.

N-aduce anul ce aduce ceasul? Să vedem.