Lumea sub blestemul Marii Cobre Albe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
dd

Vă mai amintiţi de cea de-a doua Carte a Junglei şi de povestea drumului iniţiatic pe care, însoţit de Kaa, marele piton de stâncă, Mowgli îl va face pentru a vedea secretul cetăţii pierdute a regilor regilor?

Poveste fascinată în sine, publicată în mai 1895 în St.Nicholas Magazine, textul este considerat una dintre cele mai importante naraţiuni filozofice despre natura şi evoluţia puterii, dar şi, în acelaşi timp, un avertisment asupra intrării lumii în epoca de fier. În acest sens, este o poveste care poate explica, din punctul meu de vedere, foarte multe dintre bătăliile atroce ale momentului şi, în acelaşi timp, orbirea absolută a unora dintre liderii de super-puteri nucleare gata să dea foc lumii în care trăim.

Povestea spune cum Kaa, Marele Piton, îl duce pe Mowgli la Grotele Reci de sub cetatea pe vecie pierdută „cetatea elefanţilor, a celor 10.000 de cai de povară a acirezilor fără număr de vite, cetatea Regelui celor 20 de Regi... marea cetate din junglă păzită de turlele înalte ale Regelui“, unde se află uriaşul tezaur al maharajahilor, aur, argint şi pietre scumpe. Paznicul comorii este o imensă Cobră Regală Albă care-i spune lui Mowgli (cunoscător şi al limbii vorbite de şerpi) că ceea ce vedea acolo era un privilegiu pentru care orice om şi-ar fi vândut sufletul. Numai că, adăuga cobra, pentru cei care au ajuns acolo le-a fost suficientă o scurtă discuţie cu ea şi apoi n-au mai scos decât câteva sunete şi s-au liniştit pe veci, mărturie oasele care se vedeau  amestecate acum cu aurul foştilor stăpâni ai tezaurelor. Mowgli se arăta complet dezinteresat de tot ce era în peşteră, cu excepţia unui singur obiect, un baston din oţel şi fildeş încrustat cu pietre preţioase, un akus folosit de dresorii de elefaţi. „Avea în capăt un rubin enorm şi pe toată lungimea mânerului erau şiruri de turcoaze neprelucrate, lipite astfel una de alta încât ofereau o suprafaţă excelentă de prindere, iar linia de margine era trasată în jad mărginind un decor floral, iar ghirlandele erau închipuite din smaralde, iar corolele florilor din rubine inserate în jad. Mânerul se continua cu fildeşul cel mai pur, iar vârful ascuţit şi colţul era ornat cu un desen reprezentând o vânătoare de elefanţi.“

d

Vrea să-l ia, cobra se ridică să atace. Deloc impresionat de ameninţări, Mowgli râde şi, prinzând cobra de cap, îi arată lui Kaa de ce nu avea nici un motiv să se teamă: măreaţa Cobră Albă era atât de bătrână încât colţii ei formidabili nu mai aveau venin...

Umilită, Marea Cobră Regală îi cere s-o ucidă, dar Mowgli părăseşte Grota fără să-i mai dea atenţie, părând că nu aude nici avertismentul celei denumite Mama tuturor Cobrelor, entitate existentă, spune Kaa, de la începuturi, chiar înainte ca junga însăşi să apară: „poate că eu nu mai am venit, dar colţul ankusului de l-ai luat de aici va face treaba în locul meu pentru că toate ce sunt aici sunt Moartea pentru voi, oamenii“.

Mowgli merge în junglă şi ankusul îi este furat pe timpul nopţii. Ajutat de Bagheera, merge pe urmele hoţului, îl găseşte mort, ankusul trecuse la altcineva şi tot aşa până când, după ce au găsit un al patrulea cadavru, s-au decis să recupereze ankusul, Fiul Junglei reconsiderându-şi dispreţul iniţial faţă de Cobra stăpână a tezaurului căreia îi înapoiază obiectul, recomandându-i să facă în aşa fel încât să nu mai iasă vreodată la lumină.

Este o lecţie simbolică şi teribilă despre natura profundă a dorinţei de putere şi o parabolă a dorinţei ucigaşe de posesie. Mowgli este imun la ele pentru că relaţia sa cu valorile eterne ale junglei l-au făcut să adopte legea „nu ucide decât pentru a te hrăni“, adică exact în contradicticţie cu ceea ce Marea Cobră Regală Albă ştia vor face întotdeauna oamenii. Dar mai ştiind şi că obiectul pe care-l alesese Mowgli era cauzator de suferinţă şi moarte deoarece rolul său, dintotdeauna, cum avea să explice Bagheera, era să lovească în frunte elefanţii, fie pentru a-i domestici, fie pentru a-i mâna în luptă împotriva instinctelor lor naturale după ce,spune Bagheera, îi vor fi învăţat Legea Oamenilor.

Lecţia lui Kipling este cumplit de actuală: uneltele vizibile ale morţii, colţii otrăviţi ai Cobrei Regale, pot să pară imagini fie perimate, fie ineficiente, dar, în spatele lor, destinul a lăsat îndestul de multe capcane deschise pentru ca natura umană, la ceas de cumpănă, să revină fără probleme la valorile cavernei care i-au determinat supravieţuirea şi i-au marcat goana nesfârşită pentru întâietate, posesie şi putere.

Sentimentul meu este că cineva, nu ştiu cum, a intrat în această cavernă şi a furat instrumentul morţii şi este acum foarte aproape, neaşteptat de aproape, să iasă din peşteră şi astfel să înceapă goana mortală. O aventură în care nu vor mai exista reguli tocmai fiindcă, aşa cum explica mortala Cobră Albă, oamenii sunt născuţi sub acest blestem al sângelui şi nu se vor opri până când setea lor de posesie nu le va fi înecată în propriul sânge.

cd

Şi aşa se face că acum, ca întotdeauna înainte de mari momente de tensiune, pentru a putea să intre în Grotele unde sunt depozitate uneltele diverse ale morţii, decidenţii politici sunt apucaţi de o nelinişte majoră şi decid să ridice opreliştile puse de înaintaşii lor pe piertele ce acoperă intrările, să anuleze blestemele rituale pe care generaţii de magi le-au aşezat ca pavăză. Se anulează tratatele privind armele convenţionale, se renunţă la opreliştile privind armele nucleare, ameninţara cu forţa este omniprezentă şi se revine, după atât de mult, la sistemul angajării de mercenari pentru intervenţii la limita legislaţiei internaţionale, anulându-se în acelaşi timp, unilateral, recunoaşterile date pentru organismele internaţionale create de după cel de-al Doilea Război Mondial.

O asemenea lume presimţea Kipling că urmează, poate de aici tristeţea şi gravitatea celei de-a doua Cărţi a Junglei. Despre ea mi-a vorbit, acum două decenii, nepotul unuia dintre maharajahii Indiei trăitor, atunci, pe o insulă în vestul Africii unde începuse un muson care ne-a izolat de lume câteva săptămâni. Familia sa îl găzduise pe Kipling, iar bunicul său îi arătase o parte din tezaurul familiei, estimat la câteva zeci de tone de aur şi câteva tone de pietre preţioase. Pesemne, spunea el, şi acum ascuns sub ruinele unor fortăreţe uitate până şi de memoria lumii, oricum de el şi familia sa, obligaţi să fugă din India în momentul Partiţiei pe care o trăia şi acum drept cea mai mare trădare din partea Imperiului Britanic.

ddd

Mi-a spus că a fost crescut cu legenda Marii Cobre Regale Albe drept lecţie de viaţă, şi stavilă morală. Avea undeva, într-o cameră îndepărtată, alături de costume de ceremonie, săbii, iatagane, arcuri şi şei şi pieptare pentru elefanţi împodobite cu o cantitate incomensurabilă de pietre scumpe, ankus-ul familiei, folosit doar ghidul elefantului maharajahului atunci când pleca la război. Nu m-a lăsat însă să-l ating, tot aşa cum, la Osaka, în mare taină şi într-o atmosferă aproape mistică, mi s-a arătat de foarte aproape katana Marelui Shogun Tokugawa. Explicaţia a fost identică: obiectele acelea nu erau nici pentru paradă, nici pentru ceremonie, ci doar pentru a îndeplini ritualul morţii.  Purtau şi acum un fior de gheaţă şi trimiteau semnalul că sunt mereu active.

Multe dintre ele sunt acum reactivate, la modul deloc simbolic, câteodată provocând chiar satisfacţia rataţilor şi semidocţilor ascunzându-şi vitejia sub tastatura unui computer anonim, dornici să asiste la spectacolul sângelui tocmai fiindcă li se pare că nu vor trebui să-l plătească niciodată.

Nu-i aşa. N-a fost niciodată aşa şi nici nu va fi. Iar ceea ce ne dorim, susura Marea Cobră Regală Albă, se va împlini. Numai că nu ştii ce preţ trebuie să plăteşti până când nu e prea târziu.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite