Lumea se pregăteşte de un conflict major

În această dimineaţă am primit încă două rapoarte care completează „Dosarul Iran“, foarte amplu, dar, în acest moment, cu semnale de alarmă extrem de puternice deoarece se acumulează, zi de zi, date care confirmă că forţele din zonă sunt nu numai în stand by, ci şi au fost puse în stare de pre-război.

S-a mai întâmplat să văd cum, în trecut, se acumulau asemenea rapoarte şi, de fiecare dată, au prevestit corect declanşarea unui război, fără însă să poată anticipa în totalitate nici amploarea, nici extensia sa viitoare. Cu atât mai puţin acum, în cazul unei acţiuni militare împotriva Iranului care, pornită de o coaliţie, ar putea produce foarte rapid şi o coaliţie de răspuns, transformând ceea ce ar fi putut să fie un război chirurgical într-unul regional, dacă nu şi chiar mai mult. Pur şi simplu, actorii sunt prea mari pentru ca forţele pe care le comandă să poată fi conţinute într-un singur areal, mai ales că miza reală pare să fie una dincolo de cea nucleară. Poate, din această cauză, diversitatea scenariilor analizate acum şi prezentate extrem de corect de fostul ofiţer de informaţii Michael Pregent pe o hartă de opţiuni militare pe care o publica The Jerusalem Post în urmă cu 3 luni.

Analiza a revenit acum în actualitate după seria de lovituri misterioase, atribuite de americani iranienilor, împotriva unor petroliere şi, mai ales, după ce, în urmă cu două zile, spionajul american a transmis israelienilor că, analizând datele primite din partea unor surse extrem de credibile, forţele militare iraniene pregătesc în acest moment un asalt la scară mare împotriva unor zone strategice ale industriei petroliere saudite. CNTCOM a cerut 6500 de militari. Trump a aprobat doar 1000 în plus faţă de cei 1500 relocaţi în luna mai.

Toate acestea ar putea să fie sau o încercare reală a Iranului de a lovi în afara perimetrului său naţional şi de a obliga astfel forţele potenţial inamice să rămână cât se poate de mult în aliniamentele proprii, fie o mişcare a alianţei conduse de americani pentru a îndepărta atenţia asupra organizării unei eventuale ofensive care să lovească atât instalaţiile de producţie implicate în programul nuclear cât şi să oprească, poate definitiv, expansiunea Iranului, începută deja prin intermediul „Coridorului iranian“.

După părerea mea, aceasta ar putea fi marea miză a tot ceea ce se petrece acum în zonă, explicând tensiunile din teren şi implicând interesele geopolitice ale SUA, Rusiei, Chinei şi Turciei: împiedicarea, chiar cu preţul unui război devastator, a deschiderii coridoarelor terestre iraniene către Mediterana, eventual ca parte integrantă a variantei de sud a Noului Drum al Mătăsii, dar şi căi de transport energetic ce ar putea fi legate de Turcia, acum transformată într-un enorm hub energetic la care europenii se uită cu foarte mare interes pentru a-şi pune în aplicare programul de atingere a independenţei strategice energetice.

În finalul acestui articol puteţi accesa o lucrare excepţional de interesantă şi publicată, deloc întâmplător, chiar în urmă cu câteva zile sub egida Foundation for Defense of Democracies, semnată de David Adesnik şi Behnam Ben Taleblu şi prefaţată de un personaj extrem de cunoscut, pus odată de Trump în vârful ierarhiei de comandă al armatei americane, generalul (r) H.R.McMaster.

Dacă ar ajunge să fie realizat, planul iranian ar însemna o redesenare a hărţii de putere a zonei, autonomizând în mare parte Irakul şi Siria care, de facto, ar fi puse sub protecţia internaţională asigurată de interesele ţărilor care profită direct de noua infrastructură, găsind, poate, o formulă de negociere pe bază de ofertă economică pentru populaţiile kurde pe teritoriul cărora trece o parte din conducta de nord.

Din punct de vedere militar, iranienii ar putea controla astfel, cu mult mai uşor, livrările de armament efectuate către grupările pe care le au în subordine şi care, acţionează pe zone destul de largi cu unităţi para-militare mici, extrem de mobile şi, cel mai adesea, „topite“ în populaţia civilă.

De ce poate şi trebuie să existe o acţiune militară decisivă a americanilor? Generalul McMaster argumentează:

„Abordările conciliatorii faţă de Iran - din ce în ce mai populare în aceşti ultimi ani atât în SUA, cât şi în Europa - au eşuat deoarece principala presupunere pe care se bazau aceste abordări era că falsă. Să tratezi Iranul drpt o naţiune responsabilă NU a moderat nicidecum comportamentul regimului... Strategia Iranului are ca scop slăbirea statelor arabe prietene ale SUA şi naţiunilor europene. Corpul Gardienilor Revoluţiei perpetuează un război civil sectar care este cauza fundamentală a catastrofei politice şi umanitare în regiune... iar haosul promovat de strategia iraniană promovează condiţiile pentru stabilirea podurilor sale terestre şi aeriene în regiune.“

Cercetătorii americani anunţă că „Iranul şi forţele sale proxy sunt pe cale să stabilească un coridor terestru între Teheran şi Mediterana... care are potenţialul de a accelera extrem de mult exportul de arme, prin Siria, către zona de sud a Libanului şi către Golan... iar Iranul a deschis deja una dintre primele trei rute primare ce pleacă înspre Mediterana prin cucerirea oraşului strategic sirian Abu Kamal în noiembrie 2017. Există rapoarte că transportul de arme prin acest oraş a început deja“.

Evident că există o singură concluzie posibilă a gupului care este partizanul unei acţiuni dure şi imediate, grup din care face parte şi gen McMaster, înlocuit din funcţie tocmai datorită criticilor foarte severe aduse deciziei preşedintelui Trump de a retrage forţele americane din Siria. Soluţiile sunt, din punctul de vedere ale semnatarilor acestui studiu, extrem de clare şi simple şi toate sunt în sensul întăririi imediate, masive, a prezenţei miltare americane în zonă şi a parteneriatelor existente, sprijin pentru israelieni în operaţiunile lor îndreptate împotriva unor ţinte componente ale culoarelor terestre şi aeriene iraniene. Şi mai ales, „o cerere adresată Congresului pentru o autorizare foarte clar definită a folosirii forţei militare pentru a interzice transporturile iraniene ilicite de armament care traversează frontiera între Siria şi Irak“.

Practic, autorizarea pentru un act militar ofensiv, asimilabil unei intrări în război. Repet, scenariu posibil, argumentat excelent în acest studiu pe care vă rog insistent să-l citiţi. Problema este că totul trebuie pus de acum înainte în contextul mai larg al viitoarei stări de fapt, care s-ar putea să fie dramatic de tensionată, după ce Israelul va încerca aplicarea promisiunii de a anexa în totalitate teritoriile cucerite în deceniile anterioare. Care va fi reacţia statelor arabe? Va ajunge, pentru a le calma, setul de promisiuni economice bazate pe un ajutor extensiv american de lungă durată. Sigur că aşa va fi în perioada Trump, dar viitoarea linie politică americană va continua în aceeaşi direcţie? Cât va dura „epoca Trump“? Doar doi ani, adică prea puţin pentru a asuma toate consecinţele unui conflict extins în Orientul Mijlociu sau şase, timp posibil pentru a trimite forţe de stabilizare pe un teritoriu larg şi a asigura un nou echilibru de securitate neapărat de agreat cu triumviratul Rusia-Turcia-Iran şi bazându-se pe presupunerea că nu va exista niciun fel de reacţie ostilă a Chinei ca urmare a unor eventuale distrugeri sau întreruperi a activităţii investiţiilor sale în Iran.

Si vis pacem, para bellum, spune dictonul celebru. Drept care, dacă astea sunt pregătirile de război, aşa arată şi pacea de care avem parte.