România anilor ‘80. Lipsa libertăţii de expresie, represiunea, groaza, penuria de medicamente, alimentarele goale, întreruperea curentului, propaganda. Aviditatea de a vorbi cu străinii arareori întâlniţi pe stradă – clipe furate, până apare omul Securităţii. Multiplele moduri de a trişa regimul, cuţitul încă neajuns la os, conivenţa: ei se fac că nu ne văd micile încălcări, noi nu ieşim în stradă, pentru că încă ne e teamă, încă avem ce mânca, încă nu e insuportabil – mai puţin pentru câţiva, care se opun activ şi sunt arestaţi la domiciliu, torturaţi sau ucişi.

Breşe au apărut deja – lărgite de creşterea sărăciei şi de ecourile libertăţii care câştigă teren în regiune. Mişcări de rezistenţă înăbuşite prompt de forţele de securitate, un curent pro-occidental în sânul elitelor intelectuale şi studenţeşti, acces din ce în ce mai facil la canalele de televiziune străine. Şi internetul. Facebook, twitter, interzise ca şi site-urile porno, dar accesate clandestin de toţi.

În ciuda senzaţiei de deja-vu, nu suntem în Bucureştiul anilor ‘80, ci în Teheranul lui noiembrie 2012. Cenuşiu, masiv-industrial, poluat, mai degrabă sovietic decât levantin – ceea ce nu e cazul în Isfahan, de pildă, rupt din „1001 de nopţi” –, plus ceva extravaganţă modernă, pentru exhibarea puterii, unul dintre cele mai înalte turnuri din lume, o infrastructură spectaculoasă de autostrăzi suspendate.

Oamenii sunt curioşi, ospitalieri şi volubili. Te opresc să-ţi spună că „toţi sunt la fel, nişte corupţi”. Simţi frustrarea izolării unui popor prin tradiţie cosmopolit, educat, deschis către lume şi cunoaştere.

Incredibilă senzaţia de retrăire, după 20 de ani, a propriei istorii, care pentru alţii este încă prezentul cotidian. Prin prisma acesteia, am certitudinea că regimul nu va cădea curând, că primăvara arabă nu va avea un episod persan, că vesticii care mă întreabă la unison când vine revoluţia în Iran nu sunt echipaţi istoric să-l înţeleagă.

Sancţiunile au făcut ravagii în economie: inflaţie de 30%, criză de materii prime, hoteluri de 5 stele care refuză să schimbe valută întrucât cursul este prea fluctuant – şi nu poţi folosi niciun card bancar străin, pentru că tranzacţiile cu bănci iraniene au fost interzise. Toate acestea ar putea declanşa începutul sfârşitului, aşa cum sărăcirea populaţiei în anii ‘80 a făcut-o în România. Sau nu.

Recentele alegeri din Iran au adus la conducere, fără tulburări, un reformist promovat de chiar de sistemul pe care ne aşteptăm să-l schimbe şi susţinut de o majoritate populară, dar şi de Ayatollahul Khamenei.

Liderul Suprem te priveşte feroce, cu ochi metalici, de pe toate clădirile. Alături, cu privire spiritualizată, de părinte şi mentor, îi stă Ayatollahul Khomeini, întemeietorul Republicii Islamice. Cele două chipuri sunt întruchiparea dualităţii islamului iranian. Dimensiune spirituală, complex univers interior, toleranţă şi moderaţie. Dar şi instrument politic, de acaparare totală a puterii, care face ca astăzi Khamenei să fie în tot şi-n toate, de la lider suprem la „investitor suprem” (Bloomberg).

A doua faţetă e popularizată de toate mediile occidentale. Prima m-a surprins cu desăvârşire. Abia dacă vedem câteva moschei şi nu auzim deloc chemarea la rugăciune. În Beirut, Cairo sau chiar la Skopje, am fi fost înconjuraţi de însemnele religiei, afişate ostentativ şi prozelitist. Aici locul moscheii este luat de huseinia – casă de rugăciune, modestă şi discretă, destinată meditaţiei intime, nu recrutării de tineri radicali. Femei frumoase, cu ochii machiaţi magnetizant, poartă văluri ce abia li se mai ţin pe cap. Gărzile Revoluţionare mai fac razii pe stradă doar în timpul marilor sărbători, şi le saltă doar pe cele prea „cochete”. Pe de altă parte, violul trebuie dovedit cu martori (!) pentru a fi condamnat! Dar fetele ocupă 65% din locurile facultăţilor şi au un acces pe piaţa muncii incomparabil superior altor ţări din regiune. Bărbaţii poartă tradiţionalele costume gri cu cămaşă fără guler şi fără cravată, delimitare de însemnele occidentalismului, cu o croială precum cea est-europeană a anilor ’80. Îşi amintesc din când în când că nu şi-au făcut de mult rugăciunea.

Am nimerit la vremea Muharramului, un timp al purificării prin suferinţă. În bezna moscheii, plină de modulaţiile tânguitoare ale vocii predicatorului, care recită patimile imamului Hussein, mii de credincioşi îşi lovesc frenetic piepturile şi obrajii cu palmele, într-o rezonanţă năucitoare, o amplificare înmiită a suferinţei, un catharsis cutremurător pentru occidentalul pe care individualismul raţionalist l-a lipsit de sentimentul colectiv al fiinţei. Ieşiţi din moschee, ghizii noştri, nişte tineri simpatici, redevin mai preocupaţi de fete şi de serviciu decât de cele spirituale.

Iranul se revendică drept inspiraţie pentru Primăvara Arabă, prin Revoluţia Islamică din 1979. Asta are însă şi efecte adverse: tinerii iranieni adoptă acum şi fel de „cool” islamic pe lângă popcultura occidentală, la care aderă în ciuda animozităţii faţă de ‘Marele Satan’. Pe fondul omniprezentelor reclame la smartphones, vălul musulman revine, ca o afirmare a identităţii. Deloc o tendinţă pe placul guvernului, care susţine Hezbollah, şi folosirea de către această forţă politică a elementelor religioase pentru recrutare şi fidelizare, dar nu şi promovarea radicalizării acasă.

Iranul este un actor raţional, previzibil, moderat religios, un stat puternic, care are control asupra populaţiei şi teritoriului. Da, adesea represiv – mergând până la oameni spânzuraţi în piaţa publică! Dar iată că şi „democraţiile” recent instalate în Orientul Mijlociu, implant prematur peste un fond instabil, pot eşua în autoritarism. Înainte de alegerile din iunie, ambasadorul Iranului la Bucureşti, distins diplomat şi fin intelectual, îmi spune că, dacă rezultatul va fi contestat în stradă, Teheranul va chema masele de susţinători în sprijinul regimului. Îi spun că sună a instigare la război civil. Respinge ferm ideea. Atunci doar îi veţi rupe în bătaie, ca în Turcia? Zâmbeşte: „Numai dacă e nevoie.”

Pentru un european, sună cinic. Dar Europa are de zeci de ani pace, în timp ce Iranul şiit este condamnat să echilibreze puterile regionale sunnite susţinute de SUA, Turcia şi Arabia Saudită, plus Israelul, să-şi apere de intruziunea instabilităţii din jur (Af-Pak, Irak) un teritoriu imens, cu resurse naturale râvnite de toţi, cu o populaţie de 80 de milioane şi aflat la intersecţia tuturor drumurilor şi intereselor. Un peisaj fizic şi politic violent, care nu prea oferă scenarii de cooperare externă şi care impune o mână de fier în gestiunea internă. Populaţia însăşi se teme de instabilitate şi nu se va grăbi să-şi răstoarne violent conducătorii, întrucât simte că asta poate însemna anarhie şi vulnerabilitate faţă de inamicii externi.

Demonizarea Iranului de către SUA în ultimii ani a adus un argument nesperat regimului, pentru retorica sa de asediu. În parcul industrial Pardis, un cercetător ne arată o cutie ca o unitate PC:

„Au scos semnalul televiziunilor iraniene de pe toţi sateliţii. Într-o lună am proiectat acest dispozitiv, cu care emitem din nou în exterior”. 

Iranul este şi unul dintre cei trei producători mondiali de medicamente pentru tratarea sclerozei în plăci. Cercetarea ştiinţifică are un nivel de invidiat, iar dificultatea importurilor de tehnologii şi chiar medicamente a obligat la dezvoltarea locală a acestora – pe logica lui Ceauşescu, care ţintea spre autosuficienţă. Programul nuclear este hrănit de aceeaşi raţiune. Corolar al statutului de mare putere, legat şi de tradiţia milenară a cunoaşterii, a cărei îngrădire este inacceptabilă. Şi, desigur, nevoia de a contrabalansa Israelul, de a se impune în regiune şi de a avea o monedă de negociere în raporturile internaţionale. Programul nuclear nu este un scop final, ci un instrument (chiar şi fără bombă) către punching above your weight.

Moderatul Rouhani va continua perestroika” ce l-a adus la putere – soluţia clericilor la ameninţarea externă a libertăţii, dar şi a instabilităţii: suficiente supape, combinate cu suficientă represiune, pentru a evita naşterea unui val care să-i măture. Susţinerea unui reformator fidel regimului relegitimează ayatollahii, dând satisfacţie şi nemulţumiţilor. Miza principală este ca procesul să nu ducă la colaps, pe tiparul URSS; Rouhani nu va fi un Gorbaciov. Să nu ne aşteptăm la minuni pe termen scurt: un gigant ca Iranul nu se poate schimba durabil, şi nepericulos pentru ordinea mondială, decât treptat şi împreună cu sistemul, nu împotriva lui.

Simţim tensiunea între schimbare şi conservare la fiecare pas. Press TV e televiziune de propagandă furibundă. N-avem voie să filmăm, să pozăm, directorul ne ţine un monolog care aduce o odă regimului. La Parlament, refuzăm să intrăm la întâlnirea cu deputaţii pentru că nu ne lasă cu laptopurile. Nu avem nici autorizaţie (!) să vorbim cu oamenii pe stradă. La următorul organ de propagandă, Tehran Times, ne primeşte un fel de hipiot, american (!), cu părul prins în coadă, care e redactor-şef adjunct şi s-a mutat în Iran după ce nici în SUA, nici la Berlin nu s-a simţit acasă. Ne explică: „În Vest, noi punem accentul pe libertăţi individuale; şi aici credem în asta, dar sunt mai importante justiţia, echitatea socială şi binele comunităţii”. A scris editorialul zilei – remarcabil de inteligent şi echilibrat! Redactorul-şef se amuză: „Ce vreţi să ştiţi? De ce nu ne revoltăm împotriva interzicerii Facebook-ului sau site-urilor de ştiri străine? Păi... milioane de iranieni au conturi pe Facebook, îl accesăm toţi prin VPN, aşa cum accesăm şi portalurile străine de ştiri. Ia uitaţi-vă în jur: e plin de antene parabolice. Ei bine, sunt interzise. Credeţi că regimul nu le vede?” Îi aruncăm priviri alarmate: vorbeşte liber, de faţă cu „securiştii” care ne însoţesc. Zâmbesc şi ei...

Nu pot trece, totuşi, peste şocul revizitării sentimentului apăsător de frică şi opresiune. Nu are a face cu Islamul, nici cu vreo ură faţă de Occident, nici cu echilibrul de putere zonal. Este doar metoda cinică a unui regim de a rămâne la putere şi a-şi păstra privilegiile. Dincolo de asta însă... it’s complicated!

De altfel, nicio conversaţie cu un iranian nu este simplă (mai ales că sunt cei mai buni negociatori din lume, ca abilitate şi anduranţă). Pentru că nimic nu e simplu în acea parte de lume. Avantajul oricărei parabole este însă că îţi oferă portiţe de interpretare şi de dialog. Când Siria şi Egiptul demonstrează zilnic limitele şi eşecurile intervenţiei externe, Occidentul nu se află în poziţia de a refuza invitaţia la dialog lansată de Rouhani.

Devin conştientă de propria ignoranţă când constat că noi, cei câţiva jurnalişti români, predicăm aproape agresiv valorile vestice, înfierăm în loc să întrebăm; şi să înţelegem – chiar dacă nu suntem de acord. Până nu vom învăţa să ne suspendăm judecata şi să plecăm de la premisa că Orientul e polifonic şi multiform şi refuză să încapă în matricele noastre, nu vom putea evita eşecurile ultimelor decenii în relaţiile cu noii poli de putere răsăriteni.

Articol realizat în urma unei călătorii de documentare pentru jurnalişti români organizată de Ambasada Republicii Islamice Iranului în România – şi publicat în ediţia curentă a FP România.