Stratfor: Bătălia pentru supremaţie între marile puteri nu se duce direct, ci prin intermediari. Ce ţări sunt folosite

Stratfor: Bătălia pentru supremaţie între marile puteri nu se duce direct, ci prin intermediari. Ce ţări sunt folosite

FOTO 123RF

În viitor, din ce în ce mai multe ţări vor servi drept teatre ale competiţiei dintre marile puteri. Conflictul va apărea în ţările unde nu exista înainte şi se va adânci în cele unde era deja. În ambele cazuri, instabilitatea va creşte şi odată cu ea şi tensiunile, lumea devenind din ce în ce mai mică şi oportunităţile de conflict din ce în ce mai mari.

Una dintre schimbările cele mai mari din politicile administraţiei Trump a fost consecinţa reevaluării ameninţărilor de securitate la adresa SUA, în decembrie 2017. Strategia pentru Securitate Naţională a administraţiei expune o viziune pentru protejarea ţării şi pentru extinderea influenţei americane. Strategia pentru Apărare Naţională din 2018-în mare parte clasificată-oferă îndrumare Departamentului de Apărare despre cum ar trebui să o execute. Regimurile Iranului şi Coreei de Nord, precum şi terorismul jihadist sunt identificate drept cele mai importante priorităţi. Însă competiţia strategică cu China şi Rusia este văzută drept cea mai mare ameninţare, potrivit agenţiei Stratfor.
 
Competiţia dintre marile puteri nu este nouă. Este o axiomă a geopoliticii globale aceea că ţările mici acţionează ca ţări mici şi ţările mari acţionează ca ţări mari. Marile puteri mereu au concurat la nivel global pentru putere, influenţă, pieţe şi resurse. Ceea ce este nou este hegemonia din ce în ce mai accelerată a Chinei şi noile angajamente ale Rusiei-la 25 de ani după sfârşitul Războiului Rece-în ceea ce priveşte afacerile statelor în curs de dezvoltare.
 
Noua eră a competiţiei marilor puteri nu implică un război direct între Statele Unite, China şi Rusia. Dependenţa de folosirea intermediarilor în teatrele de conflict va milita împotriva acestui scenariu. Însă conflictele vor apărea în ţările unde nu au existat până acum şi conflictul se va adânci în unele unde deja există. În ambele cazuri, instabilitatea va creşte.
 

O scurtă istorie a amprentei Statelor Unite

 
Prin intermediul diplomaţiei şi al altor elemente de putere naţională, Statele Unite au avut o prezenţă îndelungată în aproape orice ţară din lume. Profunzimea angajamentului însă a oscilat semnificativ de la Al Doilea Război Mondial încoace.
 
În timpul Războiului Rece, amprenta de peste ocean a SUA a luat amploare, ajungând la proporţii globale. Drept exemplu, la apogeul Războiului Rece, Agenţia americană pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) avea operaţiuni în 23 din 24 de state din Africa Centrală şi de Vest. La cinci ani după prăbuşirea Uniunii Sovietice (1990-1991), prezenţa USAID a scăzut la doar opt ţări în care Statele Unite aveau obiective strategice de durată mai mare-cobaltul, spre exemplu, în  Zair, astăzi Republica Democrată Congo. 
 
Declinul a fost parţial compensat de noile angajamente ale SUA în Europa de Est şi fostele state sovietice. Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, Statele Unite au acordat noilor state independente fonduri pentru promovarea democraţiei şi economiei de piaţă. Deşi asistenţa a rămas limitată în cea mai mare parte din Asia Centrală, SUA s-au implicat mai profund în ţările est-europene precum Ucraina.
 
După atacul de la 11 septembrie, configurarea amprentei SUA s-a schimbat din nou în mod dramatic. În doar trei luni, SUA şi aliaţii afgani înlăturaseră regimul taliban şi în 18 luni, SUA erau direct implicate în Irak. Până în 2017, forţele speciale americane erau detaşate în 149 de ţări.
 
Acum că strategia SUA şi-a schimbat orientarea de la contraterorism înapoi la competiţia marilor puteri, natura angajamentelor americane se schimbă din nou. Concurenţa dintre SUA, Rusia şi China fiind din ce în ce mai mare, confruntarea din ţări ca Venezuela se va adânci. Multe alte ţări vor deveni teatre de competiţie şi unele dintre ele vor aluneca spre conflict. În aproape toate cazurile, din cauza costurilor, responsabilităţii şi a altor motive, marile puteri se vor baza pe intermediari pentru a purta conflicte, fără a stârni un război propriu-zis.
 

Viitoarele zone geografice disputate

 
Strategia pentru Apărare Naţională indentifică patru regiuni principale unde se va desfăşura competiţia marilor puteri: Indo-Pacific, Europa, Orientul Mijlociu şi Emisfera Vestică. În special în aceste regiuni, conflictul va creşte.
 
Cea mai mare parte a competiţiei dintre marile puteri va avea loc între Statele Unite şi China, aceasta din urmă trecând printr-o perioadă de creştere economică şi militară. Timp de zeci de ani, China a construit o infrastructură peste oceane pentru bănci multilaterale de dezvoltare, dezvoltând pieţele şi exportând forţa de muncă chineză în exces.
 
Mai recent, obiectivele Chinei au devenit mai înclinate spre strategie. Acum se concentrează pe blocarea resurselor naturale, controlul rutelor de transport maritim şi stabilirea sau controlul strategic-în special costier-al infrastructurii. Ţara urmăreşte atingerea acestor obiective prin mai multe instrumente de putere naţională, inclusiv vânzare de armament şi Iniţiativa Centura şi Drumul (Noul drum al Mătăsii). Proiectul major de conectivitate acoperă deja aproximativ două treimi din populaţia globului şi implică trei sferturi din resursele cunoscute de energie ale lumii.
 
Regiunile principale unde influenţa Chinei este în creştere sunt Asia de Sud, Centrală şi de Sud-Vest, Marea Chinei de Sud, Pacificul de Sud, Oceanul Indian, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi Africa. China ţinteşte şi ţările cu resurse bogate sau strategice din Europa, precum Grecia şi Italia, dar şi Emisfera Vestică. Aceasta include Groenlanda la nord şi Argentila, Brazilia, Chile, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Panama, Peru, Bolivia, Trinidad si Tobago, Uruguay, Venezuela şi Mexic la sudul Statelor Unite.
 
În ceea ce priveşte Rusia, Strategia Naţională de Apărare desemnează Georgia, Crimeea şi Ucraina drept regiunile principale care prezintă îngrijorare. Însă Rusia este din ce în ce mai implicată în multe alte ţări, din Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest, Africa de Nord, Africa Sub-Sahariană şi Sahel. În America de Sud, teatrele de competiţie includ Cuba, Venezuela, Nicaragua şi Bolivia.
 
În timp ce SUA îşi întăresc influenţa în Europa de Est prin Iniţiativa de Reasigurare Europeană - ia în considerare o prezenţă sporită în Polonia şi pune punct Tratatului privind Forţele Nucleare Intermediare (INF) - Rusia probabil că va reacţiona mai aproape de teritoriul SUA. Deja Moscova plănuieşte să înfiinţeze o bază militară pe insula La Orchila din Venezuela.
 

Competiţia marilor puteri şi stabilitatea naţiunilor

 
Conflictul dintre marile puteri are implicaţii profunde pentru stabilitatea ţărilor. Deseori un scop în sine, stabilitatea este caracterizată de constanţă, perseverenţă, lipsa turbulenţelor şi rezistenţa la schimbare.
Sistemele politice variază în ceea ce priveşte stabilitatea lor. Guvernele totalitare sunt cele mai stabile, urmate de democraţiile consolidate, dictaturile, regimurile noi şi statele eşuate. În economie, stabilitatea face posibilă devoltarea socială şi economică prin atragerea unor investiţii străine majore, menite să ajute dezvoltarea naţională. În ceea ce priveşte un război, stabilitatea este importantă pentru că ţările stabile sunt mai rezistente în faţa unor tipuri de influenţe care conduc la război şi stabilitatea face ca progresul militar să fie mai sustenabil.
 
Până când ţările se stabilizează, ele au nevoie, de obicei, de o gamă largă de actori militari, civili, guvernamentali, bilaterali, multilaterali, nonguvernamentali şi din sectorul privat. O guvernare stabilă - a nu fi confundată cu democraţia - are nevoie ca ţările să-şi gestioneze afacerile politice, militare, economice, sociale, legale şi judiciare. Elementele economice de stabilitate includ infrastructura economică şi contextele legale, normative şi politice de care este nevoie pentru creşterea economică.
 
În era competiţiei marilor puteri, numărul ţărilor aflate în zona incertă dintre război şi pace va creşte odată ce noi ţări devin teatre de competiţie. Din cauza acestui lucru, va fi nevoie de o implicare mai puternică în operaţiunile de stabilizare din aceste zone gri, atât înainte cât şi după conflicte. Probabil că mai puţine resurse americane vor fi alocate pentru stabilitatea pe termen lung, totuşi, din cauza limitărilor bugetului SUA, dar şi a altor factori.
    

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: