Libia: Planul B de care are nevoie Occidentul

Şi dacă populaţia civilă libiană nu va putea fi protejată doar din aer? Ce opţiuni mai are un Occident care doreşte să se ţină departe de orice angajament terestru?

Niciunul dintre statele implicate astăzi, prin intermediul NATO, în intervenţia din Libia, nu pare a avea nici cea mai mică intenţie de a contempla şi o dimensiune terestră în completarea campaniei aeriene. De departe, cel mai mare adversar al acestei perspective operaţionale este Robert Gates, Secretarul American al Apărării. El a avertizat de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor săptămâni, că se va opune oricărei desfăşurări de trupe terestre în Libia. A mers până acolo încât a dat asigurări în faţa Congresului SUA, că atât timp cât el se află la şefia Pentagonului, forţele americane nu vor pune piciorul în Libia.

Civili buni şi civili răi

Dar dacă va fi nevoie de mai mult? Dacă populaţia civilă libiană nu va putea fi protejată doar din carlingă? Uneori, a avea o strategie înseamnă identificarea şi crearea de avantaje asimetrice care, utilizate cu creativitate, ar putea frânge voinţa celui mai ferm adversar. Este ceea ce îşi propune acum Gaddafi - adoptarea unor metode asimetrice, neconvenţionale. Pentru el, avantajul comparativ presupune „cosmetizarea” trupelor sale la adăpostul „scuturilor umane” şi infiltrarea lor în zonele rebele. Pentru a avansa, acestea nu folosesc mijloacele tipice unei armate, tancuri sau blindate, ci vehicule civile. Totul pentru a anula avantajele umbrelei aeriene care îi protejează pe rebeli. Alianţa, foarte sensibilă la inputul opiniei publice, nu va autoriza niciodată atacuri aeriene împotriva unor „presupuşi” civili. Iar odată aceştia infiltraţi şi dispersaţi în adevărata populaţie civilă, utilitatea puterii aeriene va dispărea cu desăvârşire. De la o înălţime de „10.000 de picioare” este imposibil să distingi între civilii rebelilor şi “civilii” lui Gaddafi.
 
În cele din urmă, războiul este un test de voinţă. Iar în Libia, disparitatea dintre mizele părţilor implicate este semnificativă: pentru Gaddafi miza este existenţială (în joc este supravieţuirea sa), în timp ce NATO s-a angajat într-un război opţional cu o miză umanitară. De aici, diferenţa de angajament a fiecăreia dintre părţi. Şi deja, voinţa Consiliului Nord Atlantic dă semne serioase de uzură, de oboseală. Declaraţiile recente ale ministrului de externe al Franţei sunt extrem de sugestive pentru acest diagnostic de etapă: ”Am cerut oficial să nu existe victime colaterale în rândul civililor. Asta, în mod evident, complică operaţiunile. Situaţia este confuză. Există riscul să ne împotmolim”. 

Aviatori, nu infanterişti

Întrebarea devine ce faci atunci când adversarul reuşeşte să-ţi anuleze avantajele comparative? Mai ales în condiţiile în care ai o Alianţă cu o serioasă aversiune faţă de asumarea riscurilor terestre? În joc se află credibilitatea NATO.

Deja sunt voci care propun modelul utilizat de americani în operaţiunea „Enduring Freedom”, lansată ca răspuns la atacurile de la 11 septembrie 2001. Atunci, în mai puţin de două luni, sub umbrela aviaţiei SUA, o combinaţie de trupe speciale americane, arme inteligente şi forţe tribale afgane (reunite în jurul Alianţei Nordului) au răsturnat regimul talibanilor. În afara forţelor speciale, atunci, componenta terestră angajată de Statele Unite în operaţiune a fost minimă. În Libia, condiţiile topografice par să îi favorizeze pe rebeli, în măsura în care concentrările de forţe convenţionale loiale lui Gaddafi sunt o ţintă ideală pentru bombele inteligente occidentale. „Pe scurt, există toate motivele să ne aşteptam ca trinomul format din forţe proxy locale, sprijinite de forţele speciale şi avioanele Vestului, ar putea învinge trupele convenţionale loiale lui Gaddafi într-un timp relativ scurt, deschizând astfel calea spre Tripoli”, crede profesorul Robert Farley de la Universitatea Kentucky.

Nişte băieţi cu arme

Pe de altă parte însă, rebelii anti-Gaddafi sunt departe de a forma o forţă omogenă, compactă şi care, în sine, poate specula victorii tactice la adăpostul protecţiei occidentale. Pentru a deveni o forţă perfomantă, redutabilă este nevoie de armament şi de traineri din Occident. Deocamdată, rebelii nu sunt decât nişte „băieţi cu arme”. Iar transformarea lor într-o armată autentică nu se poate face fără susţinere occidentală. Este o lectie învăţată, cu mulţi ani în urmă, în Bosnia şi Afganistan:”Puterea aeriană, în sprijinul croaţilor din Bosnia şi a Alianţei Nordului în Afganistan, a funcţionat pentru că fortele indigene erau foarte bine organizate şi capabile de a folosi avantajele oferite de susţinerea noastră aeriană”, crede generalul în retragere James M. Dubik.

Dar oare chiar poate fi evitat cu adevărat angajamentul terestru? Şi Bosnia şi Afganistanul, fiecare a sfârşit prin inserţia de forţe de menţinere a păcii şi stabilizare postconflict. Tocmai de asta, Occidentul trebuie să-şi pregătească un plan B pentru prima zi de după căderea regimului Gaddafi. Generalul Dubik propune ideea unei  forţe comune de menţinere a păcii, o contribuţie NATO plus trupe arabe. În cele din urmă, vidul de putere post-Gaddafi, şi care ar putea cu uşurinţă degenera într-o insurgenţă, nu poate fi gestionat de la înălţime.