Libia, marea carte câştigătoare a lui Erdogan cu NATO în sprijin?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai rar am văzut în NATO semnale oficiale aproape simultane care să laude contribuţia excepţională a Turciei în ajutorarea statelor din Alianţă în perioada pandemiei şi reiterând sprijinul total al Organizaţiei Atlanticului de Nord care este gata să ajute Libia să-şi clădească sistemul de apărare şi capacităţile de securitate aferente,

susţinând fără rezerve guvernul condus de Fayez al-Sarraj, cel care supravieţuieşte în principal cu ajutorul masiv venit din partea lui Erdogan.

 Într-un prim comunicat de presă, Stoltenberg personal laudă Turcia pentru că a ajutat NATO şi ţările partenere cu medicamentele ce au fost atât de necesare în ultimele luni pentru combaterea coronavirusului spunând că "în aceste vremuri pline de provocări, rămâne mai important ca niciodată să se demonstreze solidaritatea între aliaţi". Se referea la transporturile umanitare trimise de Ankara către mai multe state membre NATO, inclusiv SUA, Italia, Marea Britanie şi Spania, pentru a nu cita aici decât acele ţări lovite cel mai puternic de pandemie şi care au avut nevoie ajutor internaţional.

Ce se întâmplă acum în Libia a constituit un punct distinct în video-conferinţa Stoltenberg-Erdogan şi problema a fost urmărită cu maximă atenţie deoarece trupele rebelului mareşal Haftar declanşaseră încă din aprilie 2017 o vastă ofensivă pentru cucerirea capitalei Tripoli, ajungând să poarte lupte crâncene chiar în mai multe zone rezidenţiale ale oraşului. Pe 26 mai a urmat, bazat pe un sprijin masiv al turcilor şi intrarea în luptă a unor contingente de mercenari recrutaţi din Siria şi dintre mebrii unor miliţii islamiste din Sudan, luptând de partea guvernului condus de al-Sarraj, o contra-ofensivă (Operaţiune Peace Storm) care a dus la recâştigarea de către loialişti a unor zone strategice, inclusiv a bazei aeriene de la al-Watiya, la 70 de km sud de Tripoli. Lovitură cu consecinţe foarte importante pentru trupele lui Haftar, susţinut de Rusia şi Egipt.

În acest context, într-un interviu pentru cotidianul italian La Repubblica,Stoltenberg a reamintit de embargoul activ împotriva oricărui tip de transport militar către Libia, dar adăugând această remarcă esenţială care se poate dovedi esenţială pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor: "cu toate acestea, asta nu înseamnă să punem pe acelaşi nivel forţele conduse de Haftar şi guvernul lui Fayez al-Sarraj, singurul recunoscute de Naţiunile Unite...NATO este gata să ajute Libia în ceea ce înseamnă construcţia instituţiilor de apărare şi securitate, ca răspuns la solicitarea venită din partea Primului Ministru al Guvernului de Acord Naţional (instalat în 2015 în urma unui acord sub egida ONU, n.n.) , singurul recunoscut de NAţiunile Unite pentru a ajuta GNA în întărirea instituţiilor sale de securitate. Orice fel de asistenţă acordată de NATO Libiei va lua în calcul condiţiile politice şi de securitateşi va fi oferit în complementaritate şi în strânsă coordonare cu celelalte eforturi internaţionale, inclusiv cele ONU şi Uniunii Europene. Sectretarul General al Alianţei a reamintit şi că toate părţile trebuie să respecte embargoul pe arme decis de ONU, aşa cum a fost el reafirmat la Conferinţa de la Brlin privind Libia din luna ianuarie a acestui an, iar NATO sprijină pe deplin eforturile ONU de a găsi o soluţie paşnică la conflict".   

Un discurs care se pare că nu are niciun fel de efect asupra forţelor rebele ale mareşalului Haftar care promite o replică masivă. Saquir al-Jaroushi, şeful forţelor aeriene rebele, ameninţă cu o contra-ofensivă care va fi "cea mai mare campanie aeriană din istoria Libiei", cu forţele turceşti devenite "ţinte legitime". Turcia a răspuns imediat, afirmând că un atac asupra intereselor sale din Libia va avea "consecinţe grave". Ce se petrece în teren arată că ameninţările au crescut în intensitate după ce s-a constatat succesul campaniei susţinute cu drone de luptă "made in Turkey" împotriva sistemelor de apărare antiaeriană ale forţelor lui Haftar, constituite în principal din instalaţii Pansir-S1 (ZRPK) de fabricaţie rusească, cel puţin nouă dintre acestea fiind distruse, aşa cum raportează agenţia de presă Andalou.

Poate că unul dintre elementele care sunt cele mai îngrijorătoare şi care, posibil, să tensioneze şi comandanţii militari din NATO, este faptul că întreaga situaţie militară ameninţă să treacă la un nivel superior odată cu ceea ce diverse surse concordante, susţinute în primul rând de declaraţia ministrului de interne Fathi Bashaga din guvernul oficial de  la Tripoli, se anunţă a fi sosirea a şase avioane Mig-29 "Fulcrum" (foto) şi altele două de tip SU-24 escortate de două avioane Su-35 au intrat în Libia pentru a susţine forţele lui Haftar sosind de la baza rusească Hmeimin dn Siria. Această forţă aeriană ar putea anula acutala superioritate aeriană deţinută de forţele loialiste , cu posibilitatea de a fi utilizate în sprijinul unor operaţiuni terestre dar şi pentru atacul unor convoaie maritime care să încerce alimentarea bazelor controlate de Tripoli.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Imagine surprinsă de un satelit militar, cu un avion Mig-29 pe o bază a rebelilor lui Haftar

Flotila rusească poate reprezenta un răspuns coerent la arma de predilecţie a loialiştilor, adică dronele de tac turceşti Bayrakt TB2 (foto) cele care, aşa cum spuneam, au avut un rol determinant în recapturarea aeroportului strategic Al Watija

Imagine indisponibilă

De aici, la modul cel mai evident, apare întrebarea dacă, în previziunea unui atac "iminent" din partea forţelor lui Haftar, nu ar fi previzibil ca Turcia să decidă trimiterea de trupe proprii în Libia, în afara forţelor de sprijin (trupe speciale, echipe de recunoaştere şi tehnicieni) pe care le are acum. Asta ar însemna confirmarea oficială că acolo ar începe etapa cu adevărat tragică a internaţionalizării conflictului, cu participarea de acum posibilă şi a altor actori statatli sau nu, dintre cei care alimentează de ani de zile cu bani şi arme cele două părţi aflate în conflict. Este posibil ca Turcia să facă asta? Cu siguranţă că ar fi legal, referindu-ne la acordul semnat anul trecut (27 noiembrie 2019) între Ankara şi guvernul de la Tripoli (aprobat de către cele două parlamente) şi care include prevederi care permit Turciei să trimită o "forţă de reacţie rapidă" în Libia, cu Erdogan afirmând cu acel prilej că "vom proteja drepturile Libiei şi Turciei în estul Mediteranei...Suntem mai mulkt decât gata să oferim Libiei orice tip de sprijin de care are nevoie".

Dar ce se va întâmpla în momentul în care ostilităţi se vor declanşa, oficial, între Turcia-ţară NATO şi fore rebele care se opun soluţiei susţinute de ONU, NATO şi UE? Răspunsul pe care mizează Erdogan ca pe o imensă carte câştigătoare este că Turcia, din acel moment, va fi considerată pe plan internaţional drept garantul păcii în regiune. Lovitură de amestru şi care îi dă posibilitatea, în caz de câştig, să exercite influenţa pe care şi-o doreşte de atât de mult timp în Maghreb,profitând din plin de retragerea americană din întreaga zonă şi de lipsa de apetit major a europenilor (poate cu excepţia Italiei şi Franţei) de a susţine acţiuni majore în zonă. Îi va reuşi oare mişcarea până la capăt? Se vor solidariza toate statele europene cu această poziţie, poate în schimbul unui nou acord privind stăvilirea migraţiei şi de pe rutele principale care trec prin Libia?

Nu uitaţi că, de fapt, se joacă o partidă de şah. Atunci de ce să nu împrumutăm postulatul formulat de marele maestru rus Aaron Nimzovici: "ameninţarea este mai puternică decât execuţia ei"?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite