Libia: Franţa, aliată cu Rusia în teatrul de negociere în forţă a intervenţionismului de toate culorile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emmanuel Macron şi Vladimir Putin FOTO EPA-EFE
Emmanuel Macron şi Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Libia a devenit un nou spaţiu de confruntare, arătare de muşchi, ingerinţă şi poziţionare în vederea marilor negocieri şi aranjamente pe terţe spaţii între puterile regionale şi globale.

Mai nou, se vădeşte tot mai mult caracterul anarhic tot mai prezent al relaţiilor internaţionale, curgerea“ instituţiilor tradiţionale ale securităţii globale în zona societăţii lichide – cum o numeşte Zygmunt Bauman şi Umberto Eco – şi nevoia tot mai mare nu atât de robusteţe pentru a contracara fragilitatea ordinii globale contemporane, cât de anti-fragil – cum numeşte Nassim Taleb capacitate de adaptare şi de creare a avantajelor în actualele turbulenţe globale de factură cu adevărat tectonică.

Schimbări de aliaţi, aliniamente şi parteneriate din raţiuni mercantile şi greu de explicat

În Libia, realităţile cunoscute parcă s-au estompat, dacă nu au dispărut total, cam ca-n Siria. Nu mai avem prieteni şi duşmani pereni, ci avem nuanţe şi alianţe informale particulare, interese promovate cu oricine asumă sprijinul şi ignorarea fundamentală a valorilor şi principiilor în favoarea pragmatismului nu rareori tranzacţionist. Este cazul unor caudate reaşezări şi repoziţionări care nu mai au nimic de a face cu elementele tradiţionale de aliere. Din contra, odată deschis un spaţiu de competiţie şi apărută o miză – petrol, gaze, poziţionare strategică, avantaje de securitate, trambulină în politica de putere sau aşezări şi investiţii ce pot avea valoare de întrebuinţare în negocieri ulterioare - totul se reaşează, totul e permis, orice soluţie oricât de imorală e acceptabilă.

Nu în mica măsură, în spaţii precum Siria, Libia, Estul Mediteranei sau cea legată de resursele de gaze din off shore-ul cipriot putem să vedem mugurii înţelegerilor trans-naţionale ce exced toate regulile cunoscute: democraţi se asociază cu puteri autoritare, state occidentale susţin structuri jihadiste şi islamiste radicale, membri în Consiliul de Securitate al ONU susţin rebeli contra guvernelor recunoscute, arme se vând şi se transferă în zone de război, supuse embargoului internaţional iar actori cu ambiţii şi interese măcar regionale sunt mai degrabă surzi şi absenţi în a interveni şi face ordine în imediata apropiere, în zone ce sunt surse de ameninţări directe de radicalism, terorism, migraţie şi instabilitate. Aliaţii şi vecinii îşi fură unul altuia resursele şi proprietăţile recunoscute internaţional şi ignoră interesele unul celuilalt, chiar dacă sunt parteneri în UE şi aliaţi în NATO.

Şi tot aici apar ciudăţenii şi singularităţi de tipul asocierii, alierii şi împărtăşirii intereselor militare, economice şi de acces la resurse între state membre UE/NATO cu Rusia. Aici putem găsi surse ale interesului unor state pentru ridicarea sancţiunilor la adresa Rusiei lui Putin contra avantaje pur pragmatice, ba chiar de-a dreptul mercantile, care au puţin de a face cu cele strategice, de securitate sau existenţiale care ar putea justifica, eventual, aceste mezalianţe. Şi aici vedem interesul preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron de a slabi relaţia transatlantică şi e a-şi proteja interesele nu în convergenţă cu aliaţii europeni (Italia) şi transatlantici(SUA) ci cu Rusia. Şi tot aici, în Libia, Turcia lui Erdogan este în confruntarea cea mai directă cu Rusia lui Putin pe teren, criticând şi atacând ingerinţele companiilor militare private de partea generabului rebel Khalifa Haftar, în timp ce aceeaşi Turcie susţine guvernul recunoscut de ONU al Libiei. Ameninţând chiar să introduce trupe regulate în conflict.


Mareşalul Khalifa Haftar FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Evaluare greşită sau gafă de proporţii: Franţa în Libia fără Italia, alături de Rusia

Khalifa Haftar este omul forte din Libia despre care s-a crezut că poate înfrânge grupările islamiste şi poate reuni triburile. Dacă Franţa a intrat în joc, cu Emmanuel Macron încercând în 2017 punerea de acord a celor două părţi, ulterior susţinerea formală a guvernului legitim şi a negocierilor legale de pace susţinute de ONU a fost dublată de către susţinerea de facto a generalului rebel. Italia, fosta putere colonială şi cunoscătoare a Libiei în detaliu, în plus principala destinaţie a migranţilor din regiune, a fost ignorată pe deplin de partenerul său din UE şi aliatul său din NATO, Franţa. Iar lupta anti-jihasită şi anti-islamistă de pe teren se duce prin susţinerea lui Haftar contra miliţiilor din Misurata care, susţinute de aviaţia americană, au alungat din Sirte Daesh, autointitulat Stat Islamic.

Or Haftar nu e nici pe departe un înger sau salvator, pe lângă miezul militar al Armatei sale Naţionale Libiene apar grupări islamiste şi jihadiste, miliţii tribale de toate facturile şi luptători mercenari sudanezi, inclusiv căutaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru crime de război. Fireşte că toate alinierile sunt relativizate, de moment şi de conjunctură, dar paradoxul situaţiei susţinerii de către Franţa a lui Haftar, de aliniere cu Rusia – dar şi cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Egiptul – pot fi explicate prin vânzările masive de arme franceze, din ultima vreme, către monarhiile din Golf.

În plus, Haftar nu e nici pe de parte acceptabil tuturor grupărilor din Sudul Libiei, triburile toubou şi tuarege respingându-i controlul, aşa cum nici triburile din nord-vestul ţării nu-l ascultă. Nu mai vorbim despre puternicele miliţii din Misurata, care alcătuiesc principalele forţe ale guvernului legitim şi care deţin controlul în capitalaTripoli. Ele au ajutat, cu sprijin aerian american, la eliminarea islamiştilor din Daesh, Stat Islamic din oraşul Sirte.

Atacul triplu în Tripoli, Misurata şi Sirte a lui Khalifa Haftar riscă să stirce aceste echilibre şi să readucă islamiştii în zone care le fuseseră interzise. Mai mult, preluarea câmpurilor petroliere şi rafinăriilor italiene ENI de căte Haftar, în Estul Libiei, a dus la interese directe manifestate şi anunţul că ele sunt vizate de ruşi şi de francezi, cu Gazprom şi Total în prim plan, dar crează dificultăţi majore juridice în materie de proprietate şi drepturi deţinute de italienii de la ENI. Şi tensiuni tot mai mari în complexa relaţie franco-italiană pe multiple teme, migranţii fiind una dintre cele mai importante.


Emmanuel Macron FOTO AFP

Emmanuel Macron vizita in China FOTO AFP

Raţiunile de securitate şi apărarea intereselor existenţiale ale Franţei lipsesc în Libia

Nici la lupta contra islamiştilor şi zonei teroriste din centura sub sahariană şi a Sahelului, care se întinde de la strâmtoarea Bab El Mandeb la Sahara Occidentală, generalul rebel Khalifa Haftar nu e de prea mult ajutor. Necontrolând triburile sudice din Libia, impactul asupra operaţiunii Barkhane susţinută de francezi în Niger, Chad şi Mali este infima. Din contra, susţinerea lui Haftar poate crea reacţii neprevăzute exact din partea acestor triburi sahariene, odată ce sprijinul pentru generalul rebel devine public. Nici nu mai vorbim aici despre democraţie sau stat de drept, într-un stat făcut bucăţi. Principiile, valorile, aliaţii şi partenerii europeni sunt ignoraţi în această conjunctură, cu o notă majoră de egoism şi exceptionalism în forma ei de manifestare unilaterală.

Pe de altă parte, avem celebrul interviu în care NATO e calificat drept organizaţie „în moarte cerebrală“ de către Emmanuel Macron – lucru contracarat de semnătura aceluiaşi preşedinte pe declaraţia finală a summitului NATO de la Londra care afirmă, în primul său punct, contrarul celor susţinute de către preşedintele francez. Aflat în adevărată izbucnire gaullistă, presat de propriile probleme interne şi lipsă de credibilitate, preşedintele Franţei propune soluţia pentru flancul Estic în acordul euro-asiatic tip Messeberg al UE cu Rusia, pentru ca toate resursele militare ale Europei Unite să fie, sub comanda franceză, trimise către regiunea nord-africană şi chiar Africa profundă, acolo unde fosta putere colonială are afaceri neterminate, interese şi resurse la care doreşte să acceadă.

Evident că acest procedeu – încă o dată, cu toate nuanţele necesare reflectate şi fără etichete de nici un tip – nu este în măsură nici să crească legitimitatea Franţei, singurul membru permanent al UE în Consiliul de Securitate şi singurul deţinător al unei forţe de descurajare nucleare, nici credibilitatea faţă de partenerii şi aliaţii din Flancul Estic. Din contra, apelul său la redeschiderea relaţiilor cu Rusia, limitarea sau eliminarea sancţiunilor economice, abordarea prematură şi excesivă a parteneriatului cu Moscova stârneşte reacţii negative, iar acţiunile sale de a trimite trupe speciale, de a antrena trupele lui Haftar şi de a-l înarma nu au cum să nu intre în relaţie cu aceste evoluţii publice şi susţineri de pseudo-soluţii ciudate cel puţin discutabile.

Iar perspectiva cooperării franco-ruse în terţe spaţii ridică semne de întrebare şi asupra situaţiilor din Republica Centrafricană şi în terţe spaţii africane şi foste colonii franceze unde companiile militare private ruse şi-au stabilit baze şi afaceri puternice, cu iz anti-occidental, anti-american şi nu rareori anti-chinez. O temă care aşteaptă mult mai multe clarificări şi explicaţii în format bilateral sau european şi aliat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite