Lângă noi, Serbia deschide un uriaş joc geo-strategic. Lipsim din peisaj

În jurul României se schimbă hărţile de influenţă, se modifică dramatic şi spectaculos raporturile de putere, fiecare dintre actori îşi caudă deschideri noi pentru ca nu cumva să lipsească de la momentul în care se licitează şansele şi se pot face conexiunile pentru viitor.

Fiecare dintre politicienii care contează din Europa este obsedat să obţină, cât mai rapid posibil, datele reale asupra pachetelor de oferte care se negociază între super-puteri pentru viitorul pe termen lung şi foarte lung. Capacitatea lor de conectivitate şi viziunea proprie vor deschide - sau, dimpotrivă, le vor bloca prin nepăsare - accesul la reţele sau la sălile de negocieri discrete, precondiţia ce va garanta supravieţuirea reală a unei ţări sau alta în pesiajul concurenţial sălbatic din prezent. Se încearcă pariuri la dimensiuni continentale, se joacă noi pachete de cărţi niciodată încercate şi, din când în când, se mai schimbă şi regulile cazinourilor unde operează brokerii clasici de putere.

Noi am ratat în mod exemplar contactul cu zona proximă Ucraina, cu zona de suflet a Republicii Moldova şi, ca atare, am fost eliminaţi fără drept de apel din toate formatele internaţionale în care se încearcă soluţionarea situaţiilor de acolo. Am sperat că, văzând seria eşecurilor, măcar să fi dorit cineva să asculte cu atenţie jocul profund care este setat în Balcani. Un joc centrat pe Serbia, acum punct  nodal al puterii din Balcani şi, foarte posibil, din întreg sud-estul continentului şi care atrage urgent atenţia pe plan global. Fără urmă de îndoială, se deschide astfel calea nu numai spre reformularea multora dintre raporturile din zonă, dar aduce la Belgrad, pe aceeaşi autostradă de contact, interesele Balcanilor, Uniunii Eurasiatice şi Chinei. Experimentul vecinilor noştri mi se pare interesant, nu are deocamdată certitudini depline ale succesului, dar, ceea ce mi se pare esenţial, posedă capacitatea de a rupe şabloane şi a asuma riscuri mari, inclusiv geo-politice.

Prim-ministrul sârb Ana Brnabic a semnat la Moscova, la finele săptămânii trecute, un acord de liber-schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică reprezentată de omologii săi din Rusia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan şi Armenia. Semnificaţiile politice vizibile sunt oricum enorme, însă ele vin să se impună în noul context în care, aşa cum relatam în urmă nu cu mult timp, la impulsul Franţei (susţinută de Olanda şi Danemarca) a întrerupt temporar procesul discuţiilor pe aderarea Macedoniei de Nord şi Albaniei, invocând nevoia ca, pe viitor, să existe sisteme mai severe şi cmprehensive pentru judecarea fiecărei ţări în parte. Nu a fost, cred eu, o soluţie care să stârnească aprecieri unanime. Ba chiar dimpotrivă, unele ţări central europene, Bulgaria şi Grecia (România a tăcut cum facem de regulă) au spus că este pus în joc însuşi principiul extinderii europene şi, astfel, este dinamitată perspectiva realizării unei unităţi europene reale.

Asta înseamnă că aici găsim şi explicaţia demersului sârb? Oarecum ar putea fi o explicaţie contextuală, dar să nu uităm că relaţia Serbiei cu Rusia a fost mereu obiect de procupare pentru Bruxelles mai ales că Belgradul, fidel acestei prietenii reale cu Moscova, a refuzat să se alăture sancţiunilor pe care europenii le deciseseră în 2014 împotriva Moscovei. Au făcut asta chiar dacă, în acel moment ca şi acum, deţineau statutul de ţară candidată. Poate pentru ca demersul să capete mai multă vizibilitate şi greutate, la exerciţiul comun ruso-sârb Slavic Shield 2019 care ia sfârşit azi, Federaţia Rusă a decis, în premieră absolută, dizlocarea unui divizion de S-400 şi a unei baterii de rachete Panţîr (achiziţionată deja de sârbi). Este un semnal interesant în măsura în care, în 2006, Serbia se declarase stat neutru pentru ca apoi, în 2015, să se alăture programului Parteneriat pentru Pace al NATO dar fără cerere formală de a intra în Alianţă, ceea ce-i lasă toate opţiunile deschise.

Demersul este semnificativ şi datorită faptului că armata sârbă îşi bazează programul de modernizare pe o cooperare foarte largă, cu achiziţionare de avioane Mig 29, tancuri, elicoptere de luptă şi transportoare blindate. Asta în plus faţă de ceea ce Serghei Narişkin, şeful Serviciului rus de informaţii externe, amintea ca „operaţii de cooperare mutual“ pentru protecţia intereselor lor externe comune.

Este clar că Rusia şi Uniunea economică eurasiatică sunt pe cale să consolideze un cap de pod de importanţa şi valoarea strategică pe care o are Kaliningradul în spaţiul de nord, desigur păstrând toate proporţiile de raportare şi cadrul geografic, militar şi economic. Dar, acestea fiind spuse, nu înseamnă că nu există măcar perspectiva unei mişcări de cleşte strategic.

Şi vă rog să suprapuneţi această informaţie peste imaginea evenimentului produs joi la Belgrad (deci cu zi înainte de deplasarea doamnei prim-ministru la Moscova, desigur totul absolută coincidenţă): în capitala Serbiei sosea primul tren transportând 500 de tone de materiale direct din China, pe traseul de 10.500 km: Mongolia, Rusia, Belarus, Polonia, Ungaria. Preambul, s-a spus cu acea ocazie, la definitivarea primului tronson pe teritoriul sârb a liniei de cale ferată chineză de mare viteză în toamna anului 2021, accelerând totodată finalizarea tronsonului Belgrad-Budapesta, totul în cadrul Noului Drum al Mătăsii.

Totul, parte a unei viziuni integrate a sârbilor privind construcţia de către chinezi a unui sistem naţional de infrastructuri de transport din care s-a inaugurat un prim segment de autostradă pe 17 august 2019 (62,5 km, lăţime de 28,4 m, cu 42 de poduri şi treceri de nivel), leagă oraşele Obrenovac şi Lijg şi, evident, intră în structura a ceea ce urmează să fie ţesătura europeană a Noului Drum al Mătăsii.

Conform concluziilor unui destul de îngrijorător raport publicat de Grupul consultatativ asupra politicii balcanice în Europa, tendinţa ţărilor din zonă de a deschide noi parteneriate este într-adevăr rezultatul direct al unui proces de integrare europeană mai puţin fructuos decât se spera la Bruxelles. Conform datelor analizate de "Barometrul Balcanilor" la nivelul anului 2018, 26% din cetăţenii din Balcanii de Vest estimează că ţările lor nu vor adera niciodată la UE. Context în care "liderii politici din Balcanii Occidentali pot să spună acum la Bruxelles că, în cazul în care aderarea ţărilor lor la UE nu avansează, ar putea lua în considerare alternative în ceea ce înseamnă politica lor externă".

Jocurile sunt făcute şi Serbia este gata să-şi schimbe coordonatele tuturor jocurilor politice? Afirmaţii de acest gen ar fi încă premature deoarece politicienii sârbi, spre deosebire de alţii, chiar ştiu să manevreze în spaţiul politicilor înalte, căutând nu numai relaţii îngenucheate de subordonare tip licurici, ci parteneriate deschise. Ca acesta pe care l-ar dori cu China pe dimensiune economică, ca aceea cu Turcia-Rusia-Iran pentru consolidarea perspectivelor de stabilizare a traseului de nord prin Serbia al Turkish Stream. Dar chiar şi în cazul acestui acord semnat cu ţările din cadrul Uniunii economice eurasiatice, Serbia lasă toate opţiunile deschise, lâsându-i pe europeni să spere că, dacă vreodată Serbia va continua pe drumul aderării, "se va alinia progresiv cu prevederile politicii comune externe şi de securitate" cum spunea Maja Kocijanci, purtător de cuvând al Comisiei Europene.

Între timp, Serbia îşi consolidează postura de cel mai important şi influent jucător din Balcani. Singurul lucru pe care nu-l înţeleg este indiferenţa alor noştri faţă de problemele zonei noastre, atitudine ce tinde să devină deja vulnerabilitate strategică şi ne scoate din raţionamentele celor care, în dreapta şi stânga noastră, coordonează proiecte de integrare, operatorul principal pentru Balcani fiind Ungaria şi nu România.