La ce poate duce confruntarea din Libia: democratizare sau irakizare?

Este intervenţia europeană împotriva lui Gaddafi un test pentru rolul regional al Europei? Cine va debarca în Libia în urma lui Gaddafi? Cine va reclădi ţara? Va urma Iranul? De ce România nu are o poziţie? Analiza unui diplomat.

Evoluțiile recente din Libia și implementarea Rezoluției 1973 a Consiliului de Securitate al ONU constituie cu certitudine o etapă care va include câteva faze militare și nu finalul unui proces care se anunță dificil, atât pentru poporul libian cât și pentru comunitatea internațională. Într-un dialog drepturile omului versus interese este dificilă susținerea cu argumente pertinente a unei formule de compromis, mai ales când un dictator a trecut la o luptă fratricidă desprinsă din istoriografia evului mediu. În conflictul inter-libian, Rezoluția 1973 a CS/ONU este, într-o abordare simplistă, tardivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului - conflictul a durat suficient de mult pentru a produce victime importante în rândul civililor - și prematură din punct de vedere al intereselor unor eventuali actori internaționali aplecați mai degrabă către măsuri tactice – evaluarea șanselor părții învingătoare - și nu strategice.
Unde se plasează demersurile recente ale statelor care au susținut rezoluția și au trecut la implementarea acesteia? Înlăturarea de la putere a lui Gaddafi este un obiectiv real deși nu se regăsește în cuprinsul Rezoluției 1973 a CS/ONU, astfel încât coaliția internațională ad-hoc care și-a asumat rolul justițiar are nevoie de un plan care să anticipeze și să pregătească următoarele mutări. Căderea lui Gaddafi ar putea încheia doar prima etapă a componentei militare. Ce se va întâmpla dacă Gaddafi nu va ceda sau după înlăturarea acestuia conflictul militar va continua la nivelul provinciilor/ triburilor și va fi necesară desfășurarea de forțe terestre? Cine își va asuma responsabilitatea restabilirii și menținerii păcii? În acest sens, un rol important ar trebui să îl aibă Liga Arabă și Uniunea Africană în baza unui mandat ONU. Probabil cel mai facil scenariu a avut în vedere a fost înlăturarea relativ rapidă a lui Gaddafi, precum Ceaușescu – forțele loiale acestuia trecând rapid de partea revoluției - ,însă s-ar putea ca asemănările să fie înșelătoare în cazul Libiei care a experimentat și metode teroriste. O implicare militară a NATO nu este o opțiune în condițiile deficitului de imagine din zona arabă și a opoziției Turciei și Germaniei, însă coaliția ad-hoc are nevoie de susținerea Alianței Nord-Atlantice nu doar pentru instituirea unui embargou asupra armamentului – decis recent de NATO – sau desfășurarea în perspectivă de operații umanitare. Pe de altă parte, SUA, Canada, Franța și Marea Britanie au ratat oportunitatea de a implica direct, de la primele lovituri în Libia, statele membre ale Ligii Arabe în asigurarea zonei de interdicție aeriană. Imaginea negativă a NATO în statele arabe se va îmbunătăți pe măsură ce statele arabe vor prelua din obligațiile de securitate regională.

Momentul lui Sarkozy
Franța are momentul ei de strălucire prin atitudinea ofensivă și asumarea inițiativei, prin trecerea proiectului de rezoluție prin CS/ONU și apoi constituirea coaliției ad-hoc. Parisul a eclipsat un Washington care a preferat strategic un rol de susținător, SUA oferind Franței nu doar simbolic posibilitatea primei lovituri în căutarea unei Europe care să își asume atât beneficiile cât și din responsabilitățile politice, militare și financiare. Sarkozy are nevoie de formule câștigătoare, iar rolul de lider în dosarul libian îi asigură maximă vizibilitate, în condițiile criticilor interne privind rezultatele economice și a unor gesturi criticabile în regiunea Africii de Nord – vezi dosarul tunisian care a condus la demisia unui ministru al afacerilor externe într-un moment important pentru diplomația statelor din Mediterana. După episodul tunisian și ezitările privind situația din Egipt, demersurile vocale ale Franței în dosarul libian par mai degrabă reactive, de contrabalansare a unei imagini deteriorate, chiar dacă Sarkozy a vrut să imprime o strategie ofensivă, printr-un gest surprinzător, singular, neuzual, aș spune riscant, prin recunoașterea Consiliului Național de Tranziție. Discuția asupra legitimității unui fost ministru al regimului Gaddafi, transformat într-un lider al opoziției, este privită probabil prin prisma Parisului ca fiind irelevantă, atât timp cât dictatorul va fi înlăturat. Aceste demersuri au întrunit asentimentul forțelor politice franceze și au captat atenția opiniei publice din Franța, asigurându-i lui Sarkozy o temă de campanie electorală pentru alegerile prezidențiale din primăvara anului 2012. Eventuala absență a unei strategii franceze privind Libia post-conflict, pe termen mediu, care să includă și atragerea resurselor necesare, ar avea însă un efect de bumerang asupra lui Sarkozy.

Implicaţii în lumea musulmană
SUA au respins declarativ, la cel mai înalt nivel, orice implicare în revoltele populare din Africa de Nord și au salutat dorința de democratizare a populației din regiune. Evoluția spre reformă în lumea arabă corespunde proiecției strategice (”Freedom Agenda”) a fostului președinte George W. Bush și noii diplomații americane privind Orientul Mijlociu (ex. discursul președintelui Barack Obama din 4 iunie 2009 de la Cairo vizând lumea musulmană). Totodată, procesul de reformă din lumea arabă ar putea urmări indirect determinarea Israelului să-și flexibilizeze poziția în dialogul israelo-palestinian.
Reacția în lanț privind democratizarea ar putea viza Iranul după Libia. Regimul de la Teheran este deja avizat și pare suficient de pregătit pentru a neutraliza prin forță orice mișcare populară. Operațiunile din Libia ar putea constitui, cu unele nuanțe, un precedent pentru o intervenție în Iran determinată de pericolul nuclear, în condițiile în care Teheranul se dovedește rigid în negocierile privind dosarul nuclear și activ în dezvoltarea capabilităților nucleare. Pe de altă parte, Iranul ar putea utiliza „vântul schimbării” în direcția susținerii extinderii conflictelor în unele state arabe. Bahrain are un rol cheie între Iran și Arabia Saudită, Teheranul fiind interesat de schimbarea regimului, ca primă etapăm în destabilizarea regimului saudit. O intervenție directă a Iranului în Bahrain - idee avansată recent de secretarul american al apărării, Robert Gates - este privită cu reținere de Teheran datorită riscurilor ulterioare, inclusiv de a fi atacat de SUA.
Germania a fost rezervată asupra votului privind Rezoluția 1973 a CS/ONU probabil din perspectiva implicațiilor înlăturării lui Gaddafi care ar încheia o etapă exclusiv militară – cea mai ușoară - și deschide o alta complexă (civilă și posibil antiteroristă). Berlinul nu mai este dispus să achite din nota de plată, mai ales în actuala conjunctură marcată încă de criza economico-financiară globală și excesele unor parteneri europeni care au cheltuit mai mult pe credit, precum și puțin previzibilele implicații la nivelul piețelor internaționale ale crizei nucleare japoneze. Cancelarul german este presat de agenda internă să privească către electorat și să se concentreze asupra problemelor care au erodat îngrijorător capitalul politic al creștin democraților.

Ezitările româneşti
România a fost ezitantă și a preferat să amâne o poziție oficială în absența unei solicitări directe sau a unei decizii la nivelul NATO sau UE, sugerând că va încerca de data aceasta un joc sofisticat, mai pragmatic, posibil alături de Turcia, respectiv Germania. Ankara dispune spre deosebire de București de un avantaj strategic amplificat în ultima perioadă și instrumente diplomatice adecvate în dialogul cu lumea arabă, iar Germania de pârghii economice superioare României. Partea română a lăsat senzația că a pierdut din entuziasmul cu care susținea altădată deciziile SUA. Acum a ratat o oportunitate diplomatică de a susține declarativ, în mod public, o poziție legală – în baza rezoluției 1973 a CS/ONU și morală – lipsa de discernământ a unui tiran care își ucide conaționali - în speranța unor beneficii ulterioare în lumea arabă. Desigur că așteptările statelor participante privind participarea la implementarea rezoluției ONU nu vizau capabilități militare de care România nu dispune sau pe care nu le putea utiliza în afara spațiului aerian național fără a afecta propria securitate.
Statele membre NATO care au motivat că nu dispun de capacități militare suficiente având în vedere implicarea în Afganistan au argumente solide, însă ar fi o eroare să nu sesizeze pericolul determinat de proximitatea geografică - apropierea Libiei de frontierele UE, spre deosebire de Afganistan - prezența unor riscuri și vulnerabilități regionale, manifeste sau latente, indiferent de participarea sau neimplicarea militară.

Reconstrucţie şi democratizare
Coaliția ad-hoc își asumă prin intervenția militară pentru protejarea civililor și sprijinirea indirectă a opoziției aflate în pericol să piardă ultimul bastion, alături de comunitatea internațională, cel puțin o obligație morală față de poporul libian. Libia nu ar putea fi abandonată în niciuna din variante: cu sau fără Gaddafi. În varianta pozitivă, vor fi necesare măsuri de sprijinire privind reconstrucția și dezvoltarea care vor apropia probabil modelul libian de cel irakian. Sunt statele europene pregătite să plătească acest preț ? În cadrul calculelor efectuate se are în vedere că Libia este o țară bogată în petrol și gaze naturale ceea ce ar asigura resursele necesare reconstrucției și dezvoltării. Să nu uităm însă că și Irakul beneficiază de resurse energetice desosebite, iar prețul plătit de SUA și aliați a fost considerabil nu doar din punct de vedere militar.
Procesul de reformă și nașterea democrației, desigur cu caracteristici islamice, va solicita un pachet substanțial care să includă etapizat o serie de componente, de la asistența umanitară absolut necesară, la sprijin consistent economic și financiar, fără a exclude ajutorul antiterorist sau chiar militar prin participarea trupelor terestre în funcție de evoluția evenimentelor.

Pericolul unui Gaddafi rănit
Situația din Libia se va menține fluidă în pofida implementării zonei de interdicție aeriană și a unui conflict asimetric cu regimul Gaddafi. Există riscul unui război civil de durată, definit de identitatea tribală, iar lipsa unei autorități centrale ar alimenta instabilitatea cu implicații negative pentru statele vecine și asigura condiții favorabile bazelor islamiste.
Există riscul ca Gaddafi să răspundă la conflictul asimetric cu amenințări asimetrice, neconvenționale și transfrontaliere. Nu este exclusă menținerea puterii de către Gaddafi doar în anumite zone sau transformarea unui grup de apropiați într-o grupare teroristă.
Vidul de putere prezintă, în această etapă, un grad de pericol mai mare decât radicalizarea islamică. Evoluțiile din Libia ar putea fi însoțite de amplificarea unor fenomene precum instabilitatea și insecuritatea regională, tendințele separatiste, permeabilitatea frontierelor, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră organizată și fenomenele conexe (trafic, migrație ilegală, corupție), cu consecințe negative asupra statelor din UE.
Dinamica situației din Africa de Nord va solicita o strategie cuprinzătoare a UE pentru că multiplicarea amenințărilor asimetrice ar avea efecte grave nu doar asupra statelor membre din vecinătatea sudică a Uniunii, iar dimensiunea de securitate nu poate fi abordată în absența unei robuste componente civile.

Manuel Donescu a fost diplomat, cu misiuni permanente la ambasada României la Beijing (2008-2010) și Tokyo (2004-2008).