Kamel Daoud sau curajul de a spune adevăruri ce pot declanşa cutremure
0
În lumea de azi, profesia de jurnalist a devenit foarte riscantă. Şi nu mă refer doar la corespondenţii de război, ci la orice voce care îndrăzneşte să spună adevărul. Kamel Daoud este un astfel de jurnalist care a îndrăznit să spargă tăcerea încătuşată în jurul celor mai controversate realităţi din lumea arabă. Cel puţin o condamnare la moarte i-a furat între timp liniştea nopţilor…
Kamel Daoud deranjează. Pentru că este musulman, pentru că este talentat, pentru că este un scriitor liber, pentru că este un fin cunoscător al lumii arabe şi pentru că are curajul de a spune cu o obrăznicie rafinată adevăruri crunte despre absurdităţile, ideologiile, extremele şi tabu-urile acestei lumi atât de complicate. În presa francofonă, Daoud nu este o voce oarecare. Este editorialist la revista franceză Le Point, colaborator al celebrului New York Times şi cronicar la cotidianul Quotidien d'Oran, al treilea ziar naţional francofon din Algeria, ţara sa de origine. Cronicile din revista Le Point i-au adus anul acesta premiul Jean-Luc Lagardère pentru cel mai bun jurnalist al anului, iar în 2014 a fost recompensat cu mult râvnitul premiu Goncourt acordat romanului său de debut, Meursault, contre-enquête.
Textele şi vocea sa liberă care răsună tocmai din Oran sunt singura armă cu care se luptă atât de curajos cu toţi integriştii şi guvernanţii mediocri din ţara sa. Într-un fel este spaima tuturor imbecililor, iar pentru curajul său a fost acuzat de apostazie de către un imam salafist care a cerut guvernului algerian să-l condamne la moarte. Mai mult, un grup de aşa-zişi intelectuali algerieni, genul care se premiează unul pe altul, vor să-l discrediteze în faţa musulmanilor acuzându-l că şi-a vândut sufletul Occidentului. Prin forţa cuvântului care descătuşează adevărul, a reuşit să-şi pună şi ştreangul, dar şi sabia la gât, să se crucifice şi să-şi dea foc singur, devenind ţinta tuturor integriştilor care nu suportă voci sau idei contrare viziunii lor rigoriste şi fanatice.
Regatul saudian, marele mecena ideologic al culturii islamiste
Într-o cronică publicată anul trecut în The New York Times imediat după sângeroasele atacuri de la 13 noiembrie de la Paris, Kamel Daoud a tras mult aer în piept şi şi-a pregătit locul fruntaş în faţa plutonului de execuţie al Statului Islamic, îndrăznind să publice un articol care, personal m-a cutremurat, prin forţa adevărului şi talentul cu care au fost scris. Până la el, nu am mai regăsit atâta luciditate şi curaj. Mi-am permis să traduc câteva fragmente în speranţa că vocea din Oran va răsuna şi în România. În aceste vremuri atât de tulburi, când copiii creştini sunt arşi de vii şi adolescenţii decapitaţi pentru că ascultă muzică pop, când aceşti barbari şi-au propus să nimicească Europa cruciaţilor, cred că trebuie să deschidem larg ochii şi să privim realitatea dincolo de ecranele media care ne dictează cu atâta şiretenie agenda zilei.
Jurnalistul Kamel Daoud a îndrăznit să spună că Arabia Saudită nu este altceva decât un alt Stat Islamic, dar care a reuşit:
„Daesh negru, Daesh alb. Primul decapitează, ucide, lapidează, taie mâinile, distruge patrimoniul umanităţii şi detestă arheologia, femeile şi pe toţi cei care nu sunt musulmani. Al doilea este mult mai bine îmbrăcat şi mai curat, dar face acelaşi lucru. Statul Islamic şi Arabia Saudită".
„În lupta sa contra terorismului, Occidentul duce un război împotriva celui negru, în timp ce strânge mâna celui alb. (...) Vrem să salvăm faimoasa alianţă cu Arabia Saudită uitând de fapt că acest regim se fondează pe o altă alianţă, cea cu clerul religios care produce, legitimizează, răspândeşte, predică şi apără wahhabism-ul, acel islam ultrapuritan din care se hrăneşte Statul Islamic“. Mai are cineva ceva de adăugat?! Da, acelaşi Kamel Daoud care scrie că, pentru a lupta contra terorismului, Occidentul ar trebui să atace mai degrabă „cauza“ decât „efectul“:
„Statul Islamic are o mamă: invazia în Irak. Dar şi un tată: Arabia Saudită şi industria sa ideologică“.
„Dacă intervenţia occidentală le-a dat motive de răzbunare disperaţilor din lumea arabă, regatul saudian le-a dat credinţe şi convingeri. Dacă nu înţelegem acest lucru“, afirmă Daoud, „atunci vom pierde războiul chiar dacă vom câştiga bătălii întregi. Vom ucide numeroşi jihadişti, dar aceştia vor renaşte din generaţiile viitoare şi se vor hrăni din aceleaşi cărţi“.
Fin cunoscător al societăţii algeriene, jurnalistul atrage atenţia asupra imensei puteri de transformare exercitată de canalele de televiziune religioase. Numai în ţara sa există peste o mie de canale TV de acest gen care generalizează cultura islamistă atât în Algeria, cât şi în alte numeroase ţări din Orient. Copiii, tinerii şi femeile, condamnate la o perpetuă viaţă domestică sunt publicul principal al acestor canale dominate de personalităţile fanatice ale unor autorităţi religioase preocupate să-şi impună cu orice preţ viziunea rigoristă despre lume, haine şi tradiţii într-o societate pe care o consideră contaminată de libertăţile ce pot veni din Occident.
Mai mult, după evenimentele tragice de la Paris, numeroase ziare islamiste au susţinut că atentatele au fost de fapt o consecinţă directă a atacurilor Occidentului împotriva islamului. Aceşti formatori de opinie exploatează conflictul israelo-palestinian sau traumele provocate de colonizatori, impresionând publicul cu un discurs mesianic. Iar în timp ce acest discurs acaparează tot mai multe categorii sociale, politicienii din lumea arabă prezintă Franţei condoleanţe şi denunţă crime contra umanităţii. Asistând la acest spectacol degradant, Daoud este extrem de furios şi denunţă o situaţie de schizofrenie totală, paralelă cu negarea Occidentului faţă de Arabia Saudită, ca şi principalul mecena ideologic al culturii islamiste.
După atacurile în care au fost ucise 130 de persoane la Paris, în presa franceză, asemeni lui Kamel Daoud au mai fost şi alte voci care au cerut reexaminarea relaţiilor cu Arabia Saudită, dar şi cu Qatar-ul (cine trăieşte în Franţa a auzit cu siguranţă de impresionantul capital investit de această monarhie nu numai în sport, ci mai ales în proprietăţile imobiliare). Într-o tribună publicată de ziarul Le Monde, pe 17 noiembrie 2015, istoricii francezi Sophie Bessis şi Mohammed Harbi confirmă, la rândul lor, existenţa unei filiaţii ideologice între Statul Islamic şi regatul saudian:
„Jihadismul este înainte de toate copilul saudienilor şi a altor emiri cărora [Franţa] se felicită că le vinde armament sofisticat, uitând de anumite «valori» pe care le evocă lapidar cu alte ocazii. Niciodată conducătorii francezi nu au fost preocupaţi de a afla care este diferenţa dintre barbaria Statului Islamic şi cea a regatului saudian. Refuză să vadă că de fapt îi animă aceeaşi ideologie…“. În continuare, cei doi istorici le cer politicienilor francezi să pună un termen relaţiilor privilegiate cu Araba Saudită şi Qatar-ul, cele două monarhii unde islamul wahhabit este religia oficială (wahhabism-ul este un curent apărut în secolul al XVIII-lea care propovăduieşte un monoteism rigid şi un islam ultra-puritan). Cu alte cuvinte, le cer să ia o pauză diplomatică, atât timp cât aceste monarhii nu vor pune capăt relaţiilor cu epigonii lor jihadişti şi cât timp legile şi practicile nu vor atinge un grad minim de decenţă umană. Foarte frumos spus şi salutară propunerea celor doi, dar imposibilă după umila mea părere. Interesele economice nu numai că predomină valorile umane, dar de cele mai multe ori le exclud fără niciun regret.
Între timp însă, salafismul suceşte minţile tot mai multor tineri francezi şi, în special, ale femeilor care sunt fascinate de ideea de a deveni soţii de jihadişti şi, mai ales, de a le face copii, adică aşa cum remarca Kamel Daoud, următoarea generaţie de luptători care va teroriza Europa şi nu numai. Încă o dată vocea sa s-a făcut remarcată când, imediat după agresiunile comise în noaptea de Anul Nou în oraşele germane, nu a ezitat să vorbească deschis despre tabu-ul referitor la sex şi la statutul femeii în lumea arabo-musulmană. Opiniile sale constituie o contribuţie importantă în cadrul problematicii referitoare la cauzele acestui eveniment care a şocat o lume întreagă. De data aceasta a fost acuzat însă de islamofobie şi, probabil sub forţa altor presiuni necunoscute nouă, s-a hotărât să nu mai scrie pentru presă. Evident că retragerea sa este o pierdere imensă pentru toată lumea, europeană şi arabă, mai ales pentru cei din urmă care au nevoie mai mult ca niciodată să se deschidă către societăţile democrate. Numărul jurnaliştilor care ne pot descifra complicata situaţie generală a lumii arabe este destul de redus în presa europeană, nu din lipsă de pregătire, ci din cauza opresiunii din ţările lor de origine.
Condamnările la moarte şi la închisoare, cenzura, presiunile politice, torturile şi ameninţările sunt tot atâtea obstacole în calea celor care îşi doresc să-şi practice meseria cu justeţe. Articolele lui Kamel Daoud, dar şi cele ale confraţilor săi din lumea arabă sunt un adevărat act de curaj pentru care riscul este maxim. Din nefericire, retragerea acestui jurnalist erudit reflectă şi o altă realitate care se petrece chiar sub ochii noştri. Nici în Franţa nu mai este atât de uşor să te exprimi cu justeţe asupra islamului. Aşa cum remarca recent într-un interviu acordat ziarului Le Figaro, profesorul de ştiinţe politice Laurent Bouvet sublinia că în societatea franceză se resimte o presiune tot mai mare exercitată de ramura extremistă, radicalizată a islamului, de anumite medii activiste politice sau asociative şi chiar din partea unor instituţii publice franceze care se opun oricărei dezbateri publice. O disimetrie care vine din interiorul islamului şi care problematizează tot mai mult locul acestei religii în spaţiul public al unei societăţi atât de obsedate de laicitate cum este cea franceză.
Acuzaţiile care i se aduc lui Kamel Daoud nu pot fi decât condamnate, deoarece revelează dificultatea, chiar imposibilitatea de a accepta critica şi dezbaterea din partea celor care au curajul să se exprime liber. O parte din lumea musulmană actuală are o lectură univocă a Coranului pe care doreşte să o impună cu orice preţ şi celorlalţi. Laurent Bouvet remarca că termenul de islamofobie a devenit un fel de armă în mâna celor care de fapt promovează islamismul politic: persistând asupra atacurilor anti-musulmane din societăţile europene, care chiar există şi trebuie combătute, aceştia de fapt utilizează, înainte de toate, termenul de islamofob pentru a-i descalifica, acuza şi chiar condamna pe cei care îndrăznesc, din ce în ce mai puţini, să emită critici la adresa islamului politic şi a aliaţilor săi.
Cu siguranţă jurnalistul şi scriitorul Kamel Daoud nu este islamofob, ci dimpotrivă, denunţând aberaţiile şi devierile din lumea arabă se străduieşte să vindece, atât cât poate, cancerul islamist care a invadat un număr tot mai mare de ţări. Scopul fundamentaliştilor este acela de a-i distruge pe oamenii educaţi, căci fără cultură şi educaţie fiinţa umană devine foarte de uşor de manipulat. Iar în lipsa oricărei alternative şi mai ales sub presiunea terorii, omul sfârşeşte prin a îngurgita şi a accepta idei, teorii şi viziuni abominabile asupra vieţii. „Contrar a ceea ce se crede“, spunea Kamel Daoud cu ocazia decernării Premiului Goncourt, „eu nu sunt omul unei singure cărţi. Acest lucru conduce sigur fie spre vanitate, fie către un război al religiei“. Ce păcat că vocea acestui om nu pătrunde şi în turnurile de fildeş ale nemiloşilor teocraţi care au pus stăpânire pe sufletul şi mintea atâtor oameni. În ciuda zidurilor pe care le contruiesc aceşti fanatici, întotdeauna vor exista voci care le vor denunţa paranoia ideologică şi lipsa de umanitate. Din nefericire, sacrificiul va fi însă total...
Se încarcă comentariile...
