Jurnal de război. Imperiul oamenilor care trăiesc ca să se mire

Câteva dintre ziarele pe care Lumea Liberă le scrie şi le citeşte degeaba.

Dintre toate senzaţiile care s-au succedat în mintea publicului occidental care a privit la televizor preludiul invaziei ruse în Ucraina şi, ulterior, desfăşurarea ei propriu-zisă, prima, în ordine cronologică, a fost stupefacţia. Lumea a avut nevoie de zile bune ca să se acomodeze psihologic cu ideea că acest lucru a fost posibil.

Deşi Europa nu a mai fost însângerată de războaie de aceste proporţii de mai bine de şaptezeci de ani, cu gustul acestei stări paralizante de spirit, stupefacţia, cetăţenii ei şi cetăţenii Americii de Nord s-au mai întâlnit în ultima vreme. Mai precis, cu doar doi ani în urmă, la izbucnirea pandemiei de COVID-19. Apariţia acelei boli virale, ieşite din fosele nazale ale unor binecunoscute familii de lilieci şi întinse, mai apoi, pe tot cuprinsul Pământului, le-a provocat, de asemenea, o mirare pietrificată.

Cu stupefacţie a fost întâmpinată, de altfel, şi alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, în 2016, şi atacurile teroriste din Franţa, Belgia şi Germania, produse în 2015-2016, şi giganticul exod sirian din 2014-2015, şi criza economică din 2008-2011. Şi multe alte evenimente, de o anvergură mai mică, dar suficient de importante încât să contribuie, la rândul lor, la modelarea prezentului.

Propriu-zis, Occidentul şi-a trăit ultimii zece-cincisprezece ani sărind din stupefacţie în stupefacţie. La intervale inegale de timp, cultivata şi prospera lui lume s-a prăbuşit în abisul unor mirări ultime şi, contemplând stihia care tocmai îi invadase viaţa, nu a mai avut putere decât să murmure: „We didn’t see it coming!”, „On ne l’a pas vu venir!”.

Lăsând la o parte felul în care a fost absorbit şocul fiecăruia dintre aceste „evenimente neaşteptate”, cum se explică, oare, stereotipia apariţiei unor surprize cu o astfel de magnitudine?

Cum e posibil ca o comunitate care crede despre sine că este bine informată - şi care consumă, cu un apetit pantagruelic, producţii mass-media peste producţii mass-media - să facă dovada unei defazări continue în raport cu realitatea? 

Cum se poate ca o civilizaţie atât de evoluată din punct de vedere material să trăiască încremenită în constatarea falimentară a lui „We didn’t see it coming!”, „On ne l’a pas vu venir!”?

Unul dintre răspunsurile la care această salbă de întrebări invită este acesta: enorma investiţie de sine pe care Lumea Liberă o face în propria viaţă politică nu se desfăşoară, cu acurateţe, în planul realităţii. Ci, de multe ori, în afara lui. Într-un limb care dublează, în mod artificial, universul lucrurilor concrete şi care coincide foarte rar cu acesta. 

Agitaţia mediatică în care Occidentul trăieşte cufundat este mai degrabă o larmă mioapă; vocea colectivă a unei false inteligenţe, care, deşi promite să limpezească prezentul şi să anticipeze viitorul, nu face decât să le păstreze pe amândouă în ceaţă. 

Cele peste treizeci de ţări americane şi europene care alcătuiesc imperiul nord-atlantic de astăzi au construit pentru ele însele o civilizaţie cu un grad de aderenţă la realitate atât de scăzut încât percep în mod deformat ceea ce li se întâmplă şi nu reuşesc să prevadă mersul istoriei nici măcar pe termen foarte scurt. 

Unul dintre cele mai la îndemână exemple ale atrofierii simţului realităţii care afectează lumea occidentală este portretul public de care a beneficiat precedentul cancelar al Germaniei, Angela Merkel. 

Considerată, aproape la unison, drept cel mai important om de stat democratic din ultimul deceniu şi jumătate, ridicată în slăvi, când nu chiar venerată de elitele societăţii civile, cât pe ce să fie depusă, de vie, în panteonul marilor figuri ale Europei unite, Merkel s-a dovedit, odată ce opera ei politică a trebuit să înfrunte testul realităţii, un veritabil dezastru.

Atrocităţile ale căror ştiri erup astăzi în paginile presei internaţionale din enormul vulcan al ororii care a devenit Ucraina stau, într-o măsură considerabilă, sub patronajul moral al acestei individe mulţumite de sine, pe cât de modeste în aparenţă, pe atât de avide de putere, care a legat ombilical cea mai mare economie a continentului de maşinăria cu care Rusia spală creierele propriilor locuitori şi cu care masacrează civilii ţării vecine. 

Important nu este însă că Merkel a fost un dezastru, ci că, deşi mandatele sale au deschis, puţin câte puţin, drumul spre peisajul gropilor comune pe care le vedem astăzi în Ucraina, în tot acest timp, opinia publică din Vest, ancorată în limbul irealităţii în care trăieşte, a considerat-o drept un magistral om de stat, „adevăratul lider al Lumii Libere”, salvatoarea centrismului; un personaj pe care providenţa aproape că îl oferise în dar contemporaneităţii…

Cetăţenii Europei şi ai Americii de Nord privesc, zilele acestea, cu o fascinaţie care îi ţintuieşte pe loc, giganticul număr de manipulare prin care Vladimir Putin a reuşit să hipnotizeze peste o sută de milioane de ruşi, transformându-i într-o bombă nucleară umană, gata să se detoneze pentru a vedea împlinit, chiar şi de pe lumea cealaltă, visul lor patriotic.  

Este, într-adevăr, un spectacol de neratat, care, asemenea marilor evenimente astrale, apare pe scena lumii o dată la câteva generaţii.  

Numai că observarea lui, cu inevitabilul complex de superioritate pe care îl hrăneşte în minţile celor care cad în această contemplaţie, aduce cu sine ispita de a crede că irealitatea este astăzi un monopol rusesc. Că minciuna colectivă de care ruşii s-au lăsat pătrunşi înainte de a plonja în delirul lor naţionalist este un atribut strict al spaţiului autointitulat „Russkii mir”. 

Sunt semne convingătoare că o specie înrudită de autoiluzionare prosperă şi în democraţiile liberale. Chiar dacă sună neliniştitor, nu e nevoie de o dictatură care să picure, programatic, neadevăruri în minţile supuşilor ei, pentru ca masele largi de oameni să-şi mobileze creierele cu versiuni apocrife ale realităţii. Libertatea are darul fermecat de a înfăptui, cu invizibilele ei pârghii, o operă cu particularităţi asemănătoare. Deşi într-un registru mai subtil, Occidentul trădează vocaţia de a naufragia, la rândul lui, în plasa propriilor iluzii.