În 2011, Recep Tayyp Erdogan a fost primul lider non-arab care a vizitat Somalia după haosul creat de războiul civil din anii 90.  Din acel moment, Turcia a implementat în ţara africană o adevărată politică de soft power. De la construcţia unor elemente ce ţin de infrastructura de transport, dezvoltarea sistemului de învăţământ sau oferirea unor ajutoare umanitare, până la conferinţe şi declaraţii politice comune, Turcia a reuşit să devină unul dintre cei mai relevanţi actori externi din Somalia, acolo unde a şi construit în deceniul trecut cea mai mare bază militară din afara graniţelor sale. Modelul militar turc, de la forme de salut pană la ceremonii comemorative privind destrămarea Imperiului Otoman au fost preluate treptat de către armata somaleză, ceea ce a stârnit temeri din partea Arabiei Saudite şi a Emiratelor Arabe Unite (EAU) care văd în acţiunile Ankarei o strategie de penetrare ideologică a lumii musulmane din Africa. Iar cum Turcia este unul dintre susţinătorii direcţi ai Frăţiei Musulmane, organizaţie care contestă legitimitatea leadershipului celor două Monarhii - şi nu numai - temerile saudiţilor şi celor din EAU sunt corecte.

Poziţionată în Cornul Africii, la intersecţia dintre Orientul Mijlociu şi Africa de Est, Somalia îi conferă totodată Turciei capacitatea de proiecţie a puterii într-o zonă geostrategică extrem de importantă care include Marea Roşie, Golful Aden, Strâmtoarea Bab el Mandeb precum şi proximitatea unor crize regionale în care-şi poate face simţită prezenţa, aşa cum este cazul Yemenului.

În mod inevitabil, rivalităţile geopolitice se reflectă în dinamicile interne din Somalia, acolo unde guvernul şi preşedintele Mohamed Abdullahi Farmaajo se bucură de sprijinul unei axe formate din Turcia-Qatar-Etiopia, în timp ce opoziţia politică este tot mai vizibil susţinută de către Arabia Saudită, EAU, Kenia şi Egipt.

Deschiderea lui Farmaajo către Erdogan este atât de mare încât, anul trecut, după contestatul acord maritim dintre Turcia şi guvernul de la Tripoli, Somalia a invitat Ankara să exploateze apele teritoriale din lungul coastei somaleze pentru a căuta rezerve de petrol. Iniţiativa a venit în ciuda disputelor teritoriale maritime pe care Somalia le are cu Kenia, vecin cu care Mogadishu a hotărât să rupă relaţiile diplomatice în decembrie 2020. Decizia a venit la doar o zi distanţă după ce preşedintele kenyan a primit vizita aşa-numitului preşedinte al Somaliland, o regiune secesionistă a Somaliei, fără recunoaştere internaţională.

Tensiunile diplomatice îi conferă totuşi lui Farmaajo posibilitatea de a distrage atenţia opiniei publice de la problemele politice şi economice ale ţării.

Echilibrul fragil intern al Somaliei este posibil să se rupă în 2021, guvernul şi opoziţia nereuşind de mai bine de şase luni să ajungă la un consens privind procedura sistemului electoral. În tot acest timp, preşedintele somalez, a cărei strategie politică se dovedeşte a fi construită pe baza sintagmei totul sau nimic, este acuzat că foloseşte trupele Harama’ad - o structură din cadrul poliţiei somaleze - pentru a reprima în mod violent protestele împotriva regimului său.

Liderii opoziţiei politice au trimis recent o scrisoare către ambasadorul turc în care cer ca regimul de la Ankara să oprească orice sprijin militar oferit lui Farmaajo. Conform Reuters, opoziţia somaleză susţine că Ankara urmează să trimită către trupele controlate de către acesta un total de 1.000 puşti de asalt model G3 şi muniţie de peste 1.500 de gloanţe.

Turcia se află acum într-o poziţie extrem de delicată. Costurile pierderii unui aliat precum Farmaajo sunt mari pentru Ankara, motiv pentru care Turcia nu-şi poate permite un asemenea scenariu, însă implicarea sa - sub orice formă - în reprimarea violentă a protestelor din Somalia ar  diminua şanşa extinderii influenţei sale în Africa, acolo unde urmăreşte, printre altele, construcţia a noi baze militare în Mali şi Niger, cel din urmă stat fiind situat în proximitatea conflictului din Libia.

Decizia preşedinteului Trump de a retrage în ianuarie 2021 trupele americane staţionate în Somalia creează implicit un vacuum de securitate, care coroborat cu tensiunile politice interne şi interesele actorilor externi, crează premizele unei crize generalizate care ar putea permite nu doar ascensiunea Al Shabab, ci şi regruparea autoproclamatului Stat Islamic în Somalia.