„Jocul de-a Dumnezeu“ şi etica pe timp de pandemie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Întrebarea e dacă, pentru a învinge pandemia, sunt admisibile, cât se poate de urgent şi la scară cât se poate de mare, aşa-numitele „human challange studies“, adică studiile medicale pe bază de provocare controlată de infecţii, adică, foarte pe scurt, infectarea unor voluntari sănătoşi.

Cu siguranţă că vor exista discuţii aprinse pe baza unui foarte recent document (disponibil la finalul acestui articol) publicat de OMS şi care numeră „criteriile de acceptabilitate etică“ pentru aceste studii care prezintă „o valoare deosebită pentru testarea vaccinurilor, oferind posibilitatea de a compara eficienţa mai multor propuneri de vaccin şi de a selecta pe cea mai bună în vederea unor studii ulterioare“.

Cu siguranţă că situaţia este deosebit de sensibilă şi poate readuce în actualitate dezbaterile deosebit de violente din epoci trecute atunci când, exact pe această bază şi prin tehnici similare, fuseseră testate primele vaccinuri şi începuse procesul de eradicare a unora dintre cele mai grave ameninţări reprezentate de maladii teribile considerate de veacuri „pedeapsă divină“, în consecinţă ineluctabile.

Una dintre aceste, variola, a fost combătută, până la apariţia vaccinului, printr-un procedeu denumit „variolizare“, practicat de secole în China, India şi Africa: fie haineloe purtate de persoane decedate în urma acestei boli erau date pentru a fi purtate de copii sănătoşi, fie se recolta puroi din pustulele unui bolnav de variolă şi se freca cu el braţul unei persoane sănătoase. În Turcia, acest procedeu era aplicat în mod obişnuit femeilor care erau destinate haremului imperial. La Constantinopole, ca soţie a ambasdorului Angliei, Lady Mary Wortley Monagu foloseşte procedeul respectiov pe propriul său copil şi, revenită acasă, îşi convinge prietena, prinţesa Carolina, să facă la fel cu copiii din familia regală.

Dar nu era un vaccin, ci o imunizare. În sec. al XVIII-lea, Edward Jenner a inoculat unui băiat de 13 ani virusul variolei bovine. Experimentul a constat în prelevarea puroiului din pustulele unei vaci bolnave pe care l-a pus pe incizia făcută pe braţului băiatului căruia, peste două luni îi va injecta puroi cu variolă. Copilul era protejat, deci vaccinul şi-a făcut efectul. De aici şi numele de vaccin ("vacca" în latină".)

Dar, tot de atunci, a început şi o serie de contestări violente. Prima a venit din partea bisericii care a acuzat că asemenea intervenţii reprezintă experimente condamnabile ca fiind un iresponsabil „joc de-a Dumnezeu", inserţie iresponsabilă a omului în opera divină şi, din acest punct de vedere asimilabilă cu o crimă şi un păcat capital.

Pe de altă parte, la nivelul mentalităţii colective, notează Alexandra Tănase şi Viorel Ţărmure în publicaţia „O scurtă istorie a vaccinului" (4 aprilie 2018):

În comparaţie cu alte medicamente, de la vaccinuri se aşteaptă un standard mai ridicat de siguranţă, deoarece ele sunt administrate persoanelor sănătoase, pentru a preveni o boală. Toleranţa publică la reacţiile adverse determinate de produsele administrate la persoanele sănătoase, în special nou-născuţi şi copii, este mult mai scăzută faţă de medicamentele administrate persoanelor bolnave. Această toleranţă scăzută pentru riscurile administrării vaccinurilor a dus la investigarea serioasă a posibilelor cauze pentru reacţiile adverse rare care pot apărea după vaccinare. În plus, pe lângă îngrijorarea publică, se adaugă şi faptul că imunizarea este obligatorie în multe ţări şi este chiar criteriu de admitere la şcoală. Din cauza utilizării largi, problemele de siguranţă pot avea un impact mare asupra unui număr crescut de oameni. De aceea, importanţa asigurării siguranţei vaccinării este un punct foarte important pentru controlul strict al calităţii vaccinurilor.

În anii ’70, în America, au avut loc multe procese legate de siguranţa vaccinurilor, determinate de cei care au fost afectaţi, teoretic, de vaccinul DTP (difterie-tetanos-pertussis) cu componenta pertussis cu celulă întreagă, lucru care a dus la crearea vaccinului cu pertussis acelular. La acea vreme au fost luate decizii legale şi acordate despăgubiri, deşi dovezile ştiinţifice care să sprijine acuzaţiile lipseau. Deoarece producătorii de vaccinuri au fost consideraţi răspunzători, preţurile vaccinurilor au crescut şi producătorii au oprit producţia de vaccinuri. Îngrijoraţi de posibilitatea revenirii unor boli infecţioase, Congresul a adoptat „National Childhood Vaccine Injury Act“ (NCVIA) în 1986. Printre cerinţele NCVIA se număra şi „Vaccine Adverse Event Reporting System“ (VAERS), pentru raportarea de reacţii adverse. Monitorizarea siguranţei vaccinurilor este acum o activitate polivalentă, care răspunde mai multor probleme.

Anul 1998 marchează o controversă încă disputată asupra vaccinurilor – Andrew Wakefield, cercetător britanic, susţine o legătură cauzală între vaccinul ROR (anti-rujeolă-oreion-rubeolă) şi dezvoltarea de autism ori tulburări înrudite la copii. Mai târziu s-a demonstrat că Wakefield a fost susţinut financiar să publice acest articol de către oponenţii vaccinării, i s-a retras dreptul de a practica medicina şi lucrarea a fost retrasă din celebra revistă The Lancet, care îl publicase (studiul fusese efectuat asupra a 12 copii). Totuşi, în Marea Britanie, rata de vaccinare a scăzut de la 92% la 80% în următorii ani, ducând la naşterea mişcării Anti-Vaxxer, mişcare care capătă contur din ce în ce mai clar şi în prezent.

În 2014, în America s-a înregistrat cel mai mare număr de cazuri de pojar de când această boală fusese declarată eliminată, în anul 2000.

În prezent, deşi s-au dat nenumărate bătălii în lupta împotriva bolilor infecţioase, cercetătorii încă lucrează pentru a găsi modalităţi de a crea vaccinurile care ar putea preveni herpes simplex, malaria, gonoreea, HIV, Ebola şi Zika.

În plus, studiile arată că mişcarea Anti-Vaxxer a devenit tot mai puternică în ultimii ani, ducând la o scădere a numărului de vaccinări".

Cei care cred încă în asta se pot simţi reconfortaţi în convingerile lor de afirmaţia făcută vineri de Trump care a spus, foarte clar şi limpede: „Ceea ce cred despre vaccinuri este ceea ce cred şi despre testări. Va trece şi fără un vaccin. Există nişte viruşi sau nişte gripe, s-a încercat găsirea unui vaccin şi nu s-a reuşit. Şi au dispărut. Şi nu au mai apărut niciodată. Mor la rândul lor, la fel ca orice pe lumea asta“.

Dar la fel de convinşi sunt şi cei din tabăra opusă extremă, cei care sunt în favoarea deschiderii imediate a testărilor prin infectare voluntară - a fost deschis şi un site special pe care te poţi înscrie şi unde puteţi găsi explicaţiile asupra beneficiilor respective.

Ceea a făcut acum Organizaţia Mondială a Sănătăţii este o încercare de a stabili condiţiile unui drum de mijloc, între interdicţia pe motive etice şi liberalizarea absolută a unor asemenea teste. Ceea ce se pare că este agreat acum de specialişti este ceea ce a început acum, adică un proces global de testare sub egida OMS, folosind aceleşi standarde şi implicând un număr mic sau foarte mic de subiecţi. Problema cea mai complicată este de a se pregăti faza a treia a testelor clinice, cea în care pot fi implicate foarte multe persoane, peste 10.000 de oameni, iar pentru asta e nevoie de elaborarea unui model de infectare cu COVID-19, iar după părerea unor virusologi ca Beth Kirkpatriock de la Universitatea din Vermoint, ar putea avea nevoie de o perioadă de18 luni până la 2 ani.  

Ce va fi mai important? Presiunea politică? Reţinerile etice? Nesiguranţa generată de experienţe ştiinţifice similare şi neconvingătoare în cazul Zika sau Ebola? Presiuni din partea bisericilor? Chiar dacă va fi vorba despre voluntari, care este nivelul de eşec, deci de decese, considerat admisibil în testarea unuia dintre zecile de vaccinuri aflate acum în evaluare şi cine stabileşte acest nivel şi în funcţie de ce ce criterii? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite