Jihadul total: Vă anihilăm, distrugem şi urma trecerii voastre pe pământ!

De-a lungul istoriei, numeroase au fost momentele de cumpănă în care civilizaţia umană pare să se retragă în faţa unor acte demente de barbarie, asociate şi provocate de fanatismul religios.

De fiecare dată s-a evocat acelaşi principiu: am sosit în numele Dumnezeului nostru, El ne-a dat puterea să vă învingem, deci e normal să distrugem tot ce înseamnă mărturie a credinţelor voastre, să anihilăm orice urmă a civilizaţiei voastre bazată pe venerarea unor idoli păgâni.

Cu cât mai repede o vom face, cu atât mai bine. Cu cât mai mare şi completă va fi distrucţia, cu atât mai mult vom binemerita din partea Dumnezeului nostru, singurul adevărat, singurul atoatevăzător şi atoateştiutor. Şi, evident, astfel ne vom merita şi locul promis binecredincioşilor în Paradisul Dumnezeului nostru...

Jihadul nu se va încheia niciodată, va dura până în ziua Învierii, atunci când scopurile sale vor fi atinse, prin înfrângerea agresorilor şi luarea ca prizonieri a tuturor duşmanilor (...) Jihadul a dus la întărirea religiei şi la mărirea numărului credincioşilor întru Allah(...)Jihadul a fost legiferat pentru a deveni un mijloc de propagare a Islamului. În consecinţă, infidelii trebuie să vină înspre Islam, fie de bună voie, fie în urma folosirii forţei(...)

Al-Azhar, cea de-a patra conferinţă la Academia de cercetări islamice, 1968

Cu adevărat cumplit este că nu veţi găsi acest apel în niciunul dintre textele fundamentale invocate de fiecare dintre marile religii ale lumii. Şi totuşi, istoria omenirii este plină de asemenea evenimente, asumate de bisericile tuturor credinţelor, în vremea respectivă în spiritul misionarismului care trebuia să aducă "adevărata credinţă" impusă cu mijloace dintre cele mai barbare unor nenorociţi a căror singură vină era că fuseseră născuţi în alte părţi ale lumii sau crescuţi în alte credinţe religioase.

Dar, aşa cum au spus-o mereu apologeţii bisericilor de toate confesiunile, teză reluată de istoricii optimişti ai civilizaţiei, episoadele acestea aparţin definitiv trecutului, evoluţia civilizaţională făcându-le acum pe câte de absurde, pe atât de imposibile.

Afirmaţii contrazise de acţiunile fanaticilor Jihadului total, cei care acum, pentru prima oară după secole, refac formula străveche a războiului sfânt în care conducătorii militari se află la ordinele liderilor religioşi, linia de comandă-control a unităţilor militare ale reţelelor terorist-fundamentaliste fiind dominată de molahi şi de mesajele lor absolutise de ură şi răzbunare.

Ştiu şi ei, asemenea tuturor fanaticilor de dinaintea lor că dacă vrei să controlezi la modul absolut prezentul şi să modelezi de la zero viitorul, e necesar să controlezi trecutul. Un trecut care să nu mai arate nimic din gloria celorlalţi, a necredincioşilor, nimic care să poată impresiona, transmite mesaje. Din nou, explicaţia este simplă: tot ce trebuie distrus este rezultatul lucrării demonice a idolilor falşi, căci singurele lucrări adevărate sunt cele ale noastre. Nu vă sfiiţi să faceţi asta, se spunea în taberele de antrenament ale Frontului Internaţional al Jihadului împotriva evreilor şi cruciaţilor (gruparea de odinioară a lui Osama bin Laden), ale Jihadului Laskar (responsabil de moartea a mii de creştini în Indonezia), al Jihadului islamic palestinian, ale Jihadului islamic egiptean (cel care, printre multe altele a fost responsabil de asasinarea preşedintelui Anouar el Sadat în 1981), ale Jihadului islamic yemenit, ale Jihadului islamic sudanez cu deviza "Jihad, Victorie şi Martiriu".

Mesaj transformat în cruntă realitate de talibanii din Afganistan care, în martie 2001, în cadrul campaniei naţionale ordonată de molahi pentru eradicarea completă a artei budiste pre-islamice, au dinamitat şi distrus statuile lui Buha din Bamiyan (zona centrală a Afganistanului), vechi de peste 1500 de ani, monumente înscrise în tezaurul mondial al UNESCO.

În august 2012, islamiştii radicali au demolat cu buldozerele Mausoleul Al-Chaab al-Dahmani în apropierea centrului oraşului Tripoli şi au profanat mormântul acestui personaj, considerat drept un mare înţelept al lumii musulmane şi loc de pelerinaj pentru mulţi musulamani sufişti. Cu o zi înainte, în oraşul Zliten (160 km. est de Tripoli) distruseseră cu dimanită mausoleul Şeicului Adbessalam al-Asmar, teolog sufist din sec, XV.

Tot 2012, în perioada ofensivei care a dus la ocuparea nordului statului Mali, islamiştii fundamentalişti ai grupării Ansar Dine care cooperează cu mişcarea Al Quaeda în Maghrebul Islamic (Aqmi) au distrus cu târnăcopul poarta sacră a uneia dintre marile moschei ale oraşului, la fel cum distruseseră şi mai multe mausolee sculptate ale unor sfinţi musulani din acelaşi oraş fondat între sec. XI-XII şi supranumit "oraşul celor 333 de sfinţi". Oraş care face parte din patriomoniul cultural mondial şi care arată acum ca o zonă distrusă de război şi de furia demolatoare a jihadiştilor care spun că orice monument sculptat nu este pe placul lui Allah. În 2013, armatele franceză şi maliană reuşesc să elibereze oraşul dar, îninte de a fugi, jihadiştii au încercat să dea foc bibliotecii institutului Ahmed-Baba unde sunt păstrate mii de maniscrise teologice vechi, de inestimabilă valoare.

Joi, fanaticiij ihadişti ai Statului Islamic (denumirea actuală a mişcării Statului Islanic al Irakului şi Levantului, EIIL) au dinamitat şi aruncat în aer moscheea şiită din Mosul renumită pentru că adăpostea mormântul profetului Iona (Yunus în arabă).

După cum observaţi, jihadiştii islamici procedează într-adevăr la o distrugere totală a memoriei, inclusiv al celei care stă mărturie uneia sau altora dintre părţile componente ale lumii musulmane.Exiplicaţia foarte sumară este că aceste mişcări fundamentaliste, cele care promoveză ideea unei reîntoarceri complete şi necondiţionate la Sharia - cumplita şi necruţătoarea lege islamică - sunt de origine wahhabită, curentul ultra-puritanist şi ultra-ortodox al Islamului. Vom reveni pe larg, cu altă ocazie, asupra celei mai interesante şi mai ofensive dictrine religioase a timpului nostru.

Dar nimic nu pregătise lumea occidentală să accepte că teoria putea fi pusă în practică, niciunul dintre semnalele anterioare nu reuşise, ca acum, să înspăimânte într-atât de grav cu cât o face acum această ofesivă a fundamentalismului. Cu o contrapondere, mereu posibilă şi la fel de tragică: crearea unui fundamentalism al reacţiei de răspuns, un răspuns determinat de credinţa mereu prioritară că superioritatea armelor este suficientă pentru a reface echilibrul. Poate. Dar dacă nu? Înspre ce ne îndreptăm cu adevărat?