Jens Stoltenberg: „Europa are nevoie de un angajament continuu, puternic, al Americii de Nord“

Întâiul discurs - destinat cancelariilor de pe mapamond şi opiniei publice - al europeanului Jens Stoltenberg, în noua sa calitate, de secretar general al Alianţei Nord-Atlantice, a fost rostit, simbolic, sub auspiciile Fondului German Marshall al Statelor Unite. Departe de a fi o personalitate defensivă, concesivă, cu orice preţ, noul oficial al NATO a optat pentru un „duş rece“ aplicat celor care mai visează la un nou Pact Ribbentrop-Molotov.

Astfel, Stoltenberg nu a ezitat să considere acţiunile Rusiei, în Ucraina, ca fiind în contradicţie cu legislaţia internaţională, afectând grav încrederea - atâta cât era...- , între NATO şi Federaţia Rusă.

Doar puterea regională, din estul Europei, a generat o provocare importantă pentru securitatea comunităţii euroatlantice.

Iar dacă în spaţiul fost sovietic frontierele sunt schimbate prin dreptul forţei militare, la sud de NATO graniţele pur şi simplu dispar, ca urmare a acţiunilor ISIL şi a ceea ce Jens Stoltenberg a numit alte grupuri extremiste, din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.

Riscul fiind, afirmă succesorul lui Anders Fogh Rasmussen, ca astfel să fie exportat terorismul pe străzile democraţiilor occidentale.

Noile ameninţări depăşind, ca gravitate, proliferarea rachetelor nucleare şi a atacurilor cibernetice.

Apoi, Jens Stoltenberg s-a confesat:

“Am crescut într-o lume care era la fel de periculoasă, în acel timp, precum lumea în care trăim astăzi. Ca un copil, în Norvegia, pe timpul Razboiului Rece, nu stiam prea multe despre art. 5 sau Tratatul de la Washington. Dar am ştiut că NATO era acolo pentru a ne proteja. M-am simţit în siguranţă, deoarece exista NATO. Mai târziu, ca tânăr încorporat în armata norvegiană am fost instruit adecvat. În deplină cunoştinţă a faptului că aliatii nostri vor veni repede, în ajutorul nostru. Ştiam că Norvegia nu ar fi putut face faţă singură. Dar am ştiut, de asemenea, că nu eram singuri. Prin NATO, ne-am bucurat de un nivel de protecţie pe care numai o aliantă a democratiilor transatlantice o putea oferi. Astăzi, văd că datoria mea este să ne asigurăm ca generaţiile actuale şi viitoare se simt în siguranţă şi apărate, cum eram eu.”

Noul secretar general a reamintit asistenţei cele trei priorităţi stabilite la Summitul NATO, din Ţara Galilor.

În primul rând, trebuie ca NATO să rămână puternic, ca o alianţă politică şi militară, prin consolidarea apărării colective.

Angajamentul apărării reciproce, pe baza articolul 5 din tratat rămâne piatra de temelie a NATO, fiind motivul pentru care punerea în aplicare a Planului de pregătire pentru acţiune, convenit la Summit-ul din Ţara Galilor este cheia.

Aceasta este cea mai mare consolidare a apărării colective de la sfârşitul Războiului Rece, forţele aliate devenind mai agile, în măsură să reacţioneze rapid, ori de câte ori apar ameninţări, din orice direcţie.

Context în care prezenţa continuă a NATO în partea de est a Alianţei se va asigura pe bază de rotaţie.

Până aici, discursul era previzibil, fiind marcat şi de personalitatea aparte a lui Jens Stoltenberg.

Mai departe urmează iluziile amendabile.

Chiar dacă au crescut de cinci ori numărul misiunilor aeriene aliate, în spaţiul aerian al ţărilor membre, foste socialiste, azi componente ale NATO, din estul comunităţii transatlantice, nici la Varşovia, nici la Bucureşti, ca să menţionez doar două capitale, cele de referinţă la frontiera de răsărit a Alianţei Nord-Atlantice, nu există o stare de linişte, ci una de preocupare, faţă de ceea ce este mereu nou, pe Frontul de Est.

Cât despre descurajarea celor puşi pe provocări asta este o nouă afirmaţie demnă de Radio Erevan.

Chiar dacă au fost dislocate mai multe nave militare aliate în Marea Baltică şi în Marea Neagră, cu tot respectul, marinarii de la bordul lor au venit mai degrabă la o lecţie de geografie în teren, decât la exerciţii care ar fi putut impresiona o terţă parte.

Şi invocarea unei noi forţe de reacţie rapidă este o chestiune de inabilitate, a noului secretar general al NATO, la început de drum.

În absenţa unui consens, într-o nouă situaţie de criză, forţa invocată va rămâne o simplă sintagmă, pe textul unei alocuţiuni marcată, din păcate, şi de preţioasele ridicole...

Că nu greşesc, nici nu exagerez, o dovedeşte precizarea lui Stoltenberg că în luna…februarie, 2015, miniştrii apărării ar putea aproba structura şi misiunile acestei forţe.

Până atunci, Generalul Iarnă, Ţarul Putin, implicit robinetul de închidere a conductelor cu gaze furnizate din Est, pentru Vest, îşi vor râde în barba decorată cu ţurţurii apăruţi prin Occident, inclusiv  de ceea ce acelaşi nou secretar general numeşte candid “punerea în funcţiune a unei structuri de comandă şi control robust pe teritoriul aliaţilor noştri răsăriteni. Şi a unor echipamente şi depozitări de pre-poziţionare.” Rezon?

În rest, impresii de călătorie…din Polonia şi Turcia, nimic despre România.

Doar o declaraţie, dacă nu mă înşel, a unui oficial dâmboviţean, tot mai vesel şi vocal, că Stoltenberg ar veni la Bucureşti sub domnia viitorului preşedinte.

Sigur, sună frumos că NATO este folosit pentru a face faţă provocărilor, ameninţărilor de oriunde ar veni, fie că sunt (ne)convenţionale sau hibride, precum în Ucraina.

De unde şi a doua poveste de succes, pardon, prioritate a mandatului noului secretar general al NATO, aceea de a conlucra cu statele partenere, care au avut contribuţii notabile la operaţiunile aliate.

Ei, aş! Unele ţări partenere au devenit membre ale Alianţei, dar altele au avut gustul amar că li s-a reamintit, mai mult sau mai puţin elegant, de voci din inima Europei, că nu intră sub incidenţa articolului 5.

În traducere liberă, şoselele lor sunt... libere pentru cursa tradiţională, cu ajutoare oficial umanitare, a camioanelor armatei ruse. Asta iniţial.

Ulterior a blindatelor cu omuleţi mai mult sau mai puţin verzi, albi, roşii. Verzi la echipament. Albi la suflet. Roşii în privinţa convingerilor de tip sovietic.

Totuşi, noul secretar general a recunoscut că unele dintre statele partenere ale NATO se confruntă cu presiuni mari.

Motiv în plus de a susţine principiul ca fiecare ţară să îşi aleagă propria cale de dezvoltare.

După cum este la fel de bine că Stoltenberg a reamintit faptul că peninsula Crimeea a fost anexată ilegal şi nelegitim. Iar în estul Ucrainei separatiştii ruşi se bucură de sprijinul Moscovei.

În fine, Jens Stoltenberg a precizat:

“NATO sprijină pe deplin suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Ucrainei, în cadrul graniţelor sale recunoscute pe plan internaţional. Facem apel la Rusia să pună capăt acţiunilor sale destabilizatoare în Ucraina, şi să îşi retragă forţele sale.”

Declaraţie care pulverizează iluzia Moscovei că se va înţelege, într-un fel, sau altul, pe seama naţiunilor est europene, cu noul oficial al NATO.

Stoltenberg are însă o altă înţelegere a istoriei recente:

"Eu sunt primul secretar general al NATO dintr-o ţară care are o frontieră comună cu Rusia. Îmi amintesc că am vizitat frontiera, atunci când era complet închisă, în zilele Uniunii Sovietice. Atunci când uitându-ne peste graniţă vedeam ceva întunecat şi înfricoşător. Acum, acolo există o zonă de acces fără viză. Şi sute de mii de oameni trec graniţa în fiecare an. În beneficiul ambelor ţări. Libertăţile şi prosperitatea de care mulţi ruşi s-au bucurat, în ultimii ani, au venit prin graniţele deschise, cum ar fi aceasta. Şi cele de integrare în normele globale de bază. Rusia nu este doar un vecin al Norvegiei. Ci este cel mai mare vecin al NATO. Şi atât NATO, cât şi Rusia sunt aici pentru a rămâne. Deci, noi pur şi simplu nu ne putem ignora reciproc. Într-un fel sau altul, vom avea o relaţie. Întrebarea este ce fel de relaţie? Experienţa Norvegiei, în calitate de membru fondator al NATO este faptul că o apărare puternică, bazată pe un NATO puternic, este fundamentul pentru o relaţie constructivă cu Rusia. Ea ne-a dat increderea de a colabora cu Rusia privind o serie de probleme. De la chestiunile militare, la cele privind pescuitul, energia şi mediul. Am semnat, de asemenea, un tratat pentru a stabili graniţa maritimă dintre naţiunile noastre în Marea Barents şi OceanuI Arctic. Cred că există o lecţie aici, pentru noi, acum. Că doar un NATO puternic poate construi o relaţie cu adevărat constructivă şi de cooperare cu Rusia. În trecut, ne-am uitat unul la altul cu suspiciune, bazaţi pe descurajare, şi am vorbit unul cu altul, în principal, pentru a evita neînţelegerile şi escaladările  periculoase. Şi să fim serioşi, putem vedea ecouri de atunci şi acum. Cealaltă alternativă este o relaţie bazată pe respect reciproc, nu pe suspiciuni. Pe statul de drept, nu pe legea celui mai puternic. Pe interes comun, nu pe iluzii. Iar NATO a investit foarte mult în construirea unei astfel de relaţii cu Rusia, încă de la sfârşitul Războiului Rece. NATO continuă să aspire la o relaţie de cooperare cu Rusia. Dar pentru a ajunge acolo, Rusia ar trebui să o vrea, şi să ia măsuri clare pentru a o face posibilă Tocmai în acest moment, când relaţia noastră cu Rusia este cea mai dificilă, de la Războiul Rece, avem nevoie de o mai mare transparenţă şi previzibilitate. Şi să ne asigurăm că nu scapă crizele de sub control. Vreau să fiu clar. NATO nu caută confruntare cu Rusia. Şi nimeni nu vrea un nou Război Rece, la 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar nu putem şi nu vom compromite principiile pe care se bazează Alianţa noastră şi securitatea în Europa şi America de Nord. Aceasta este convingerea mea fermă. "

NATO se va angaja pentru prevenirea şi gestionarea crizelor, pentru a stabiliza situaţiile post-conflict, pentru a sprijini reconstrucţia.

Când va fi necesar, Alianţa va recurge şi la folosirea forţei militare.

Jens Stoltenberg este conştient că pentru a păstra NATO puternic, şi o vecinătate stabilă, este imperativ să fie păstrată legătura solidă între Europa şi America de Nord, aceasta fiind a treia prioritate.

În acest sens, secretarul general al NATO a declarat:

"Aliaţii de pe ambele maluri ale Atlanticului trebuie să îşi joace pe deplin rolul. America de Nord are nevoie de o Europă mai puternică. Şi Europa are nevoie de un angajament continuu, puternic, al Americii de Nord. Cu toţii avem nevoie să investim în Alianţa noastră, politic şi financiar. În Ţara Galilor, am fost de acord pentru a inversa tendinţa de scădere a bugetelor de apărare. Şi să încercăm să crească în următorul deceniu şi să îmbunătăţim  economiile noastre. Ca un fost prim-ministru şi ministru de finanţe, ştiu cât de greu este. Dar eu, de asemenea, ştiu cât de important este. Şi ştiu că, prin voinţă politică, se poate face. Pentru că rolul principal al oricărui stat este acela de a îşi proteja cetăţenii."

Este adevărat ce a afirmat Stoltenberg, că acum europenii au nevoie de americani, mai mult ca oricând, pentru a face faţă unor provocări enorme, la Est şi Sud de comunitatea euroatlantică.

Securitatea cetăţenilor euroatlantici fiind responsabilitatea NATO.

Din păcate, inclusiv discursul său confirmă, indirect, că Europa simte ca fiind un pod prea îndepărtat cel al conexiunii cu Statele Unite şi Canada, deşi toţi membrii Alianţei au obligaţia de a apăra valorile comune şi viitorul paşnic al generaţiilor următoare.