Japonia - tărâmul dezastrelor

Tulburaţi de cutremure, taifunuri, tsunamiuri, incendii şi erupţii vulcanice – ca să nu vorbim despre un atac nuclear şi terorism – Japonia a fost, de-a lungul secolelor, tărâmul dezastrelor, astfel fiind portretizată în cultura populară, de la artă şi literatură până la filmele cu monştrii gigantici.

Fotoeseul "Japonia - tărâmul dezastrelor" este preluat de pe site-ul revistei Foreign Policy

O înşiruire de insule din interiorul cercului de foc al Pacificului, poziţionate neinspirat între placa tectonică a Pacificului şi cea a mării Filipinelor, Japonia a avut parte de o mulţime de dezastre catastrofale, de la erupţia din 1888 a muntelui Bandai, portretizată mai sus, care a ucis 500 de oameni şi a distrus comunităţi întregi, până la şocantul cutremur şi tsunami de săptămâna trecută, ale căror distrugeri încă nu au fost contabilizate. Doar în secolul XX, Japonia a fost asediată sub loviturile cutremurelor, taifunurilor, tsunamiurilor, incendiilor şi erupţiilor vulcanice, ca să nu vorbim despre un atac nuclear şi terorism. Ca Marea Britanie, o altă naţiune insulară poziţionată la celălalt capăt al lumii, Japonia a răspuns cu stoicism. Dar, spre deosebire de Marea Britanie, sau oricine altcineva din lume, japonezii şi-au explicat nenorocul istoric printr-o lentilă culturală unică, prin realizarea de filme cu monştri, poezie Zen, literature modernistă post-apocaliptică, şi chiar manga pornografică care implică atacurile sexuale ale unor monştrii cu tentacule. De ce este reacţia culturală a Japoniei la dezastre atât de fantastică - şi de unde vine?

Sursa: foreignpolicy.com

Timp de secole, autorii, poeţii şi artiştii japonezi s-au frământat pe tema instabilităţii existenţiale a vieţii insulare. Eseistul Kamo no Chomei (1155-1216), în walden-esca sa lucrare "Account of my hut", a scris o lungă argumentare în favoarea retragerii şi detaşării de greutăţile vieţii. Într-un pasaj vorbeşte despre cutremurul din 1185, pe care l-a perceput ca o oportunitate pentru om să mediteze la "vanitatea şi lipsa de importanţă a lumii" - o oportunitate, pe care, spunea el, puţini au folosit-o.
Paul Anderer, profesor de studii umaniste asiatice la Universitatea Columbia, spune că această tendinţă de a întâmpina catastrofa prin meditaţie calmă este tipică, datând din epoca parabolei "casei arzând" din Lotus Sutra: "Imaginea corectă a lumii este cea a unei case arzând, şi este aşa pentru că lumea este fragilă, iar fragilitatea ei este accentuată de avariţie şi dorinţe, şi singura metodă prin care poţi trăi în ea este prin suprimarea acelor dorinţe". Deasupra, o imagine din timpul cutremurului din 1876 într-un sat japonez.
"Şi atunci a fost marele cutremur din 1185, de o magnitudine nemaiîntâlnită până atunci. Munţii s-au prăvălit şi râurile au fost îngropate, marea s-a înclinat şi a năvălit pe pământ. Pământul s-a despicat şi apa a ţâşnit din el; blocuri de piatră s-au desprins şi s-au rostogolit în văi, praful şi cenuşa s-au ridicat în aer asemenea fumului gros. Sunetul pământului cutremurat şi al caselor căzând semăna cu tunetul. Cei care se aflau în case, temându-se că vor fi striviţi, ieşeau afară numai pentru a vedea pământul deschizându-se. Neavând aripi, nu se puteau desprinde de el. Nefiind dragoni, nu puteau atinge norii. Din toate lucrurile înspăimântătoare ale lumii, niciunul nu este atât de şocant ca un cutremur." - Chomei, Account of My Hut

Sursa: foreignpolicy.com

Sau, cum spunea Susan Napier, profesor de literatură japoneză al Universităţii Tufts, un sentiment comun, întâlnit frecvent în reacţia faţă de dezastre , poartă denumirea de "mono no aware" - noţiunea japoneză conform căreia efemeritatea are o frumuseţe unică: "tocmai pentru că lucrurile nu rezistă, ele sunt frumoase şi tocmai de aceea nutrim sentimente puternice faţă de lume." Mai sus, distrugerile provocate într-o suburbie a oraşului Nagoya după cutremurul din 1891. Kokan Shiren (1278-1346), poet şi maestro zen, scria acest poem, după un cutremur:
Lucrurile fixe se mişcau,
Stabile devin instabile,
Pământul se unduie asemenea oceanului,
Casele-s ca bărcile -
E timpul să fim temători,
Dar şi să ne bucurăm,
Nu-i vânt, dar sunetul său,
Îl auzim sunând

Sursa: foreignpolicy.com

Inventarea monştrilor pentru a explica sau înţelege dezastrele naturale, are rădăcini adânci în cultura japoneză. "Namazu" sau somnul este o figură legendară şi un subiect frecvent al desenelor ukiyoe: un somn gigantic ce loveşte cu coada pentru a provoca cutremure - adesea reprezentat alături de o maimuţă sau o zeitate minoră numită Kashima care încearcă să micşoreze efectele. Cutremurele erau de asemenea explicate prin lipsa echilibrului dintre forţele yin (apă) şi yang (foc), din interiorul pământului.

Sursa: foreignpolicy.com

Cutremurul de la Tokyo din 1923 a fost unul din cele mai violente din secolul XX, numărul victimelor fiind de peste 100.000 dintr-o populaţie de aproape 4 milioane. Cutremurul a fost urmat de zile întregi de incendii, care au mistuit întregul oraş. După ce s-a sfârşit evenimentul, populaţia şi poliţia japoneză a ripostat cu violenţă împotriva populaţiei de origine coreeană, acuzată că s-a folosit de cutremur pentru a se revolta: 6000 de coreeni sau japonezi suspectaţi a fi coreeni au fost ucişi, mulţi cu săbii sau beţe de bambus.
Regizorul Akira Kurosawa, care avea 13 ani când aceste evenimente s-au produs, s-ar putea să fi rămas marcat de aceste evenimente, viziunea haosului complet reieşind din filme regizate de el ca Rashomon şi Cei Şapte Samurai, scria în memoriile sale din 1983: "Întregul district Edogawa era învăluit de un praf gros, a cărui densitate oferea soarelui o paloare ca şi cum s-ar fi produs o eclipsă. Oamenii care erau în jurul meu păreau a fi refugiaţi din iad şi întreg aspectul locurilor era bizar, suprarealist."

Sursa: foreignpolicy.com

Bombardamentele din Hiroshima şi Nagasaki din August 1945 au deschis o nouă eră a dezastrului pentru Japonia. Consecinţele dezastrului au fost groteşti - şi datorită faptului că au fost provocate de oameni. Răspunsul multor scriitori şi regizori japonezi a fost să determine dispariţia traumei adresându-i-se printr-o lentilă fantastică, a monştrilor şi a tărâmurilor alegorice; atacurile nucleare şi efectele lor, aşa cum au fost descrise de Masuji Ibuse în romanul său din 1966, Black Rain, s-ar putea să fi fost prea dureroase pentru a fi abordate direct. Deasupra, copiii din Hiroshima, în 1948, se protejează de radiaţii.
"Se simţea ca şi când noaptea se apropia, dar după o perioadă am conştientizat că de vină sunt norii negri de cenuşă care împânzeau cerul... Nu mi-am dat seama că pielea mea arăta ca şi cum aş fi fost împroşcat cu noroi, decât după ce unchiul meu, Shigematsu, mi-a arătat. Bluza mea alba cu măneci scurte se murdărise iar în zonele de piele afectate, era distrusă. Când m-am uitat în oglindă am văzut că eram acoperit cu pete pe toată suprafaţa corpului, mai puţin acolo unde fusesem acoperit de glugă... Mi-am adus aminte de o ploaie închisă la culoare ce căzuse după ce domnul Nojima ne strânsese în barca pieţei negre. Era în jur de 10 dimineaţa. Nori negri, veniţi dinspre oraş, au eliberat o ploaie ce a început să cadă cu stropi de grosimea unui stilou. S-a oprit foarte repede. A fost rece, atât de rece încât îţi dădea fiori în mijlocul verii.

Sursa: foreignpolicy.com

Filmele cu Godzilla sunt cunoscute pentru alegoria haosului nuclear care a cuprins Tokyo. Dar, cum Napier scoate în evidenţă, acestea ilustrează evenimentele de după şocul initial: procesul lent şi trist al reconstrucţiei, doctorii ajutând în spitale victimele iradiate şi oamenii de ştiinţă care încearcă să prevină viitorul dezastru. "Unul din lucrurile la care japonezii excelează este ce trebuie să faci după un dezastru - amărăciunea, tristeţea", spune ea. "Încă din [primul film Godzilla], este stabilit nivelul tristeţii" - ca şi în lucrarea lui Akira Ifukube.

Sursa: foreignpolicy.com

Cutremurul din ianuarie 1995 din Kobe, care a avut 6.8 pe scara Richter, a avut peste 7000 de victime şi a produs daune material în valoare de 102.5 miliarde de dolari. Venind după o lungă perioadă de stagnare economică şi la două luni de la atacurile cu gaz sarin din metroul oraşului Tokyo, cutremurul din Kobe a dus întreaga naţiunii la marginea disperării. Nuvelistul Haruki Marukami a cris o carte de poveştiri scurte, intitulate "După Cutremur", care aborda direct sau alegoric problema dezastrului.
"Cinci zile a petrecut în faţa televizorului, privind bănci şi spitale căzute, magazine în flăcări şi căi ferate distruse. Şi nu spunea nimic. Prăbuşită pe canapea, cu gura închisă, nu vroia să vorbească când Komura-i zicea ceva. Nici măcar nu vroia să dea din cap. Komura nici nu-şi dădea seama dacă îl auzea.
Soţia lui Komura venise din nord, din Yamagata şi, din ce ştia, nu avea prieteni sau rude care puteau fi rănite în Kobe. Şi, cu toate astea, stătea fixată în faţa televizorului de dimineaţă până seara. În prezenţa lui, cel puţin, nu bea şi nici nu mânca, nu mergea nici chiar la toaletă. Dincolo de apăsatul telecomenzii nu mişca nici măcar un singur muşchi" - "UFO in Kushiro", de Haruki Marukami.

Lumea post-apocaliptică e o constantă a literaturii japoneze, atât în lucrările intelectuale cât şi cele populare. Căştigătorii premiului Nobel, Kobo Abe şi Kenzaburo Oe, au scris romane apocaliptice: The Ark Sakura, scrisă de Abe, are ca subiect viaţa unor locuitori ai unui buncăr; în timp ce The Pinch Runner Memorandum, a lui Oe, descrie povestea unui om şi a fiului său cu handicap care luptă să salveze lumea de forţele haosului, inclusiv, într-un anumit moment, de un cutremur care ameninţă să schimbe ordinea socială. Pe partea de literatură populară, celebră este lucrarea llui Sakyo Komatsu, Japan Sinks, publicată prima data în 1973 şi republicată după cutremurul din Kobe. Un film aparţinând aceluiaşi personaj, cu acelaşi subiect (Japonia se scufundă, în urma mai multor cutremure şi tsunami-uri), a ieşit în acelaşi an (şi a fost re-ecranizat în 2006). Purtând în engleză numele Tidal Wave, trailerul conţine expresia: "Totul începe cu o serie de cutremure distrugătoare! Apoi urmează incendiile! Dar ce e mai rău urmează... tsunamiurile!"

Sursa: foreignpolicy.com

Apoi sunt animaţiile şi manga: ficţiunea desenată colectivă a japonezilor, unde apocalipsa este dominată de demoni erotici, ca în seria Overfiend, sau de puterea magică a unor tinere fete ca în Nausicaa of the Valley of the Wind, a lui Hayao Miyazaki şi cel mai recent film, Ponyo, în care o sirenă creează un tsunami distrugător încercând să devină om. Multe serii animate sau manga au loc în universuri milenariste, inclusiv seriile Evangelion şi Akira. Evangelion este povestea unui război dintr-o trupă paramilitară şi un grup de îngeri răzbunători într-un Tokyo devastat de cutremure, tsunami-uri şi o explozie distrugătoare. Napier spune: "este vorba de o apocalipsă psihologică - despre generaţii şi o ... frământare interioară asupra viitorului."
"De aceea este atât de tragic ce se întâmplă acolo în urma cutremurului - îndeplineşte nişte temeri care există în Japonia de 10 ani încoace", spune ea. Mai sus, o imagine din Evangelion.

Sursa: foreignpolicy.com

Este neclar cum va răspunde Japonia problemelor cauzate de ultimul dezastru. Cu siguranţă, ororile care însoţesc catastrofele de proporţii atât de gigantice nu sunt necunoscute japonezilor; în acelaşi timp, fiecare şoc a produs şi unul cultural, de la miturile Meiji până la noile manga. Dar Japonia mereu s-a reconstruit purtând această traumă în propria cultură. Singura întrebare este ce nou monstru va aduce la suprafaţă această traumă.