Intervenţia militară în Siria: limitele democraţiei în faţa raţiunii de stat?

Vineri, 7 septembrie, a avut loc un marş pe Bulevardul Wilshire din Los Angeles, în semn de protest faţă de intenţiile SUA de a interveni militar în Siria FOTO Reuters

Dacă democraţia ar însemna într-adevăr că liderii politici ar trebui să asculte de vocea alegătorilor şi să acţioneze în funcţie de părerea majorităţii celor care i-au investit cu puterea decizională, sunt foarte mari şanse să nici nu se poată problema unei intervenţii militare externe în Siria. Dar se pune. Şi ce zice populaţia?

„Pot să vă asigur că nimeni pe lume nu s-a săturat mai mult de război decât mine”

Barack Obama, Preşedintele SUA, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace 2009 „pentru eforturile sale extraordinare în favoarea întăririi diplomaţiei şi a cooperării internaţionale între popoare”.

În ce priveşte Europa, iată rezultatele efectuate de ComRes (organizaţie membră a British Polling Council) pentru CNN după ce au fost chestionaţi 500 de adulţi din Marea Britanie, Franţa şi Germania: doar 16% dintre britanici, 20% dintre germani şi 32% dintre francezi susţin un atac aerian cu rachete împotriva Siriei. În Germania, 42% din repondenţi este împotriva unei intervenţii oricare ar fi condiţiile, iar procentajul este de 37% şi 28% pentru Franţa şi, respectiv, Germania.

În ce priveşte opinia publică americană, avem la dispoziţie rezultatele a două sondaje de opinie. Primul a fost realizat de Pew Research Center între 29 august-1 septembrie pe un eşantion de 1000 de adulţi şi are o margine de eroare de 3,7 procente.

Al doilea sondaj a fost realizat de ABC/Washington Post între 28 august-1 septembrie pe un eşantion de 1012 persoane şi are o margine de eroare de 3,5 procente.

Rezultatele sondajului Pew Research Center for the People and the Press arată că o persoană din două (48%) afirmă că se opune unui raid aerian împotriva Siriei, doar 29% fiind favorabili unei asemenea acţiuni, 23% neavând nici un fel de opinie.

În cazul celui de-al doilea sondaj, cel realizat de ABC/Washington Post, clivajul la nivelul opiniei publice apare şi mai evident : 59% dintre repondenţi afirmă că sunt împotriva unei intervenţii americane împotriva regimului Assad, doar 36% susţin această iniţiativă şi 5% nu au nici un fel de părere.

În plus, răspunzând la întrebarea legată de oportunitatea susţinerii rebelilor libieni prin transporturi de armament, 70% dintre subiecţi răspund negativ, doar 27% fiind în favoarea ideii.

74% dintre persoanele interogate de PEW au convingerea că loviturile aeriene asupra Siriei se vor solda cu represalii asupra SUA şi aliaţilor săi în regiune şi 61% cred că operaţiunea militară americană se va duce, pe viitor,  la un angajament militar pe termen lung. Doar 31% dintre repondenţi sunt de părere că acţiunea militară americană va permite stoparea folosiii pe viitor a oricărui tip de arme chimice.

„Cea mai mare parte a oamenilor sunt împotriva unei acţiuni militare contra Siriei şi eu le înţeleg scpticismul” declara ieri Senatorul John McCain pentru KFYI-TV din Arizona, adăugând şi că „nimeni nu vrea bocani americani pe solul sirian, nu vor fi bocanci americani pe sol deoarece, dacă va face asta, va exista un impeachment împotriva Preşedintelui”.

Evident, nu s-au stins memoriile intervenţiei militare din Irak, Afganistanul produce încă răni grele, aşa că bătălia de a convinge Congresul American va fi extrem de grea. Nu imposibilă, deoarece, pe de altă parte, este evidentă poziţia administraţiei americane precum şi determinarea optimistă a liderilor militari, foarte convinşi că rezistenţa armatei guvernamentale siriene va fi cel mult simbolică…

Teoretic, ar mai exista şi ceva care ar semăna cu un mesaj de susţinere din partea EU, dar şi acesta, chiar dacă cere un răspuns  „clar şi puternic din partea comunităţii internaţionale”, conţine, mai spre final, şi indicaţia că nu despre o acţiune militară ar trebui să fie vorba căci, spunea baroneasa Ashton, Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă şi de securitate.

„UE subliniază în acelaşi timp nevoia de avansa în problema crizei siriene prin procesul ONU de luare a deciziilor…doar o soluţie politică poate să ducă la sfârşitul teribilei vărsări de sânge, a gravelor violări ale drepturilor omului şi distrugerilor massive din Siria”.

Context în care UE, mergând pe idea că s-ar putea ajunge la o rezolvare politică a crizei, îşi menţine anajamentul „în calitatea sa de cel mai important donator, să ofere ajutor şi asistenţă celor care au nevoie ca urmare a conflictului din Siria. Este în continuare gata să ajute la procesul de reabilitare şi tranziţie în Siria, în accord cu nevoile poporului sirian”.

Preşedintele Obama va prezenta în faţa Congresului (exact aşa cum o va face marţi şi Preşedintele Hollande în Franţa) textul comunicatului comun al G20 (semnat de Australia, Canada, Franţa, Italia, Japonia, Coreea de Sud, Arabia Saudită, Marea Britanie, Spania, Turcia şi SUA) în care se condamnă

„în termenii cei mai Fermi atacul oribil cu arme chimice din periferia Damascului în ziua de 21 august 2013 şi care a costat viaţa atâtor bărbaţi, femei şi copii…Dovezile pun clar în evidenţă responsabilitatea guvernului sirian în cazul acestui atac…Cerem un răspuns internaţional puternic faţă de această violare gravă a regulilor şi a valorilor în vigoare în lume, pentru a transmite un mesaj clar pentru ca acest gen de atrocităţi să nu se mai repete. Cei care au comis aceste crime trebuie să poarte responsabilitatea lor”.

Esenţială este însă menţiunea că, în acest moment, Consiliul de Securitate al ONU este „paralizat aşa cum a fost mereu în decursul ultimilor doi an şi jumătate”, posibilă indicaţie asupra faptului că ar fi posibilă şi agreată o intervenţie în afara acestui cadru prin voinţă unilateral exprimată de cei care se vor declara aliaţi ai SUA în această iniţiativă.

Blocajul actual este extrem de dificil de rezolvat fără a se tăia nodul gordina. Fie se respectă dorinţa de non-intervenţie a opiniei publice, fie acceptăm idea că există situaţii extreme în care deciziile sunt luate doar la nivelul liderilor poltici. Principiul acesta al „raţiunii de stat” care nu poate nici a fi pricepută şi nici digerată de mintea umililor muritori a funcţionat de foarte multe ori în decursul istoriei şi, din ce în ce mai mult, în perioada ultimelor decenii. Cu riscurile de rigoare căci un raţionament greşit în cazul Siriei, o evaluare militară sau/şi politică de tipul celeia din Irak, ar putea să aibă consecinţe fatale. Aceasta pentru că, acum, pentru prima data în istoria conflictelor de după cel de-al doilea Război Mondial, în spaţiul minuscul al Mediteranei încep să se adune formaţiuni de luptă ale SUA, Rusiei, Chinei, Franţei…

Poate ar fi cazul şi timpul să se vadă şi care este părerea opiniei publice din România asupra eventualei participări a ţării noastre la o acţiune militară cu consecinţe probabile la nivelul Orientului Apropiat în întregimea sa. Suntem sau nu decişi să ne alăturăm unei coaliţii militare cerută de americani în cazul continuării blocajului din Consiliul de Securitate? Cu ce tip de forţe? Există o analiză de risc pe un asemenea scenariu? Sau ne vom alătura acţiunii UE, cel mai probabil pe dimensiunea reconstrucţie post-conflict? Toţi discută numai despre asta.

Noi însă, cu ale noastre, cu dezbaterea pătimaşă asupra singurelor probleme care par urgenţe naţionale: succesiunea Maiestăţii Sale Cioabă, referendumul Oprescu pentru eutanasierea maidanezilor….adică „etc” în termeni de sincronism cu problemele reale ale unei lumi poate gata de explozie în următoarea săptămână.

Dar, cine ştie, poate indiferenţa asta profundă să fie salvatoare dacă ştii de la început şi că n-ai ce spune şi tot nu te întreabă nimeni. În cel mai bun caz ţi se spune ce ai de făcut…fireşte, în limitele asumate ale noului tip de democraţie cu care ne confruntăm în imprevizibilul nostru prezent rătăcind din ce în ce mai bezmetici în căutare de răspunsuri imposibile.