Intervenţia militară în Mali: dovada că Franţa nu poate evita mereu să se angajeze în conflicte internaţionale

Franţa trimite trupe în Mali FOTO Arhiva Adevărul

Intervenţia militară a Franţei în Mali i-a surprins pe toţi cei care credeau că Franţa nu doreşte să se angajeze în conflicte internaţionale. Potrivit unei analize, refuzul ţării de a trimite trupe în Iraq, în 2003, a fost interpretat de către Statele Unite, nu doar la nivel de conducere, cât şi în mass-media şi la nivel de opinie publică, drept o consecinţă a unei doctrine pacifiste şi chiar ca un semn de trădare a aliaţilor.

Retragerea recentă a trupelor din Afganistan a întărit credinţa că Franţa încearcă să se ţină departe de conflictele militare.

Potrivit „CNN”, ideea ca Franţa să refuze angajamentele militare se află în contradicţie cu politica externă a ţării, Franţa numărându-se printre puţinele ţări care au capacitatea şi puterea să intervină militar, într-o zonă străină.

Guvernul a trimis trupe în Mali, pentru a-i combate pe extremiştii islamici, la doar câteva zile după ce preşedintele Francois Hollande a refuzat să intervină în Africa Centrală, după ce conducerea a solicitat asistenţă militară.

Şi predecesorul lui Hollande, Nicolas Sarkozy a ordonat o intervenţie militară în Libia, împotriva colonelului Gaddafi, după ce a refuzat să îşi trimită trupele în misiune pe Coasta de Fildeş, în timpul unei crize în statul african.

Jean-Michel Blanquer se întreabă pentru „CNN” care este logica politicii externe a Franţei? Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să înţelegem că politica externă a Franţei încearcă să echilibreze două scopuri, uneori conflictuale: unul obiectiv şi altul subiectiv.

Primul dintre acestea se referă la angajamentul Franţei în a lucra cu instituţiile internaţionale pentru menţinerea ordinii globale, aceasta fiind multipolară şi reglementată de lege.

Al doilea obiectiv vizează necesitatea Franţei de a-şi proteja interesele naţionale.

Întorcându-ne la prima paradigmă, Franţa a articulat, constant, rolul foarte important pe care Statele Unite îl au, în rezolvarea conflictului.

În calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Franţa şi-a format politica pe convingerea că intervenţiile militare internaţionale trebuie să fie legitimate de Naţiunile Unite. Acesta nu este un semn de îngâmfare din partea Franţei deoarece statutul de membru al Consiliului de Securitate implică anumite obligaţii.

Statele Unite s-au declarat pregătite să furnizeze Franţei un „ajutor logistic“, pentru intervenţia din Mali.

Franţa este angajată activ într-o serie de misiuni militare supervizate de Naţiunile Unite. Mai mult decât atât, Franţa sprijină şi alte state pentru ca acestea să fie acceptate ca membre ale Consiliului de Securitate ONU, daca respectivele ţări au capacitatea de a primi cu multă responsabilitate condiţiile impuse, privind intervenţiile militare.  De exemplu, Franţa a îndemnat Brazilia să ia măsuri în situaţia de criză din Haiti, sub ocrotirea Naţiunilor Unite.

Franţa se consideră un „agent” al Naţiunilor Unite, acolo unde este necesar, însă, de obicei, lucrează din umbră, pentru a influenţa deciziile Naţiunilor. Acest lucru s-a întâmplat cu Libia, după ofensiva lui Moammar Gadhafi în Benghazi. Atunci, Franţa a impus interpretarea Rezoluţiei 1973 a Naţiunilor Unite, care presupunea existenţa unei zone în care zborul avioanelor era interzis, deasupra Libiei.

În acel caz, poziţia adoptată de Franţa a subliniat o percepţie diferită asupra dreptulul internaţional şi asupra ideii de suveranitate, aflată în opoziţie cu viziunea unor state precum China şi Rusia.

Franţa a fost chiar mai curajoasă decât Statele Unite şi Marea Britanie şi se mai poate spune şi că, într-adevăr, Franţa a fost ceva mai agresivă decât aliaţii săi în privinţa sancţionării intevenţiilor militare în ţări străine.

Franţa are şi un statut „filosofic” de „leagăn al drepturilor omului”, ceea ce influenţează, odată în plus, politica externă.

Intervenţiile militare recente au invocat nevoia de a proteja cetăţenii şi de a preveni crimele împotriva umanităţii. Nu ne referim doar la cazul Libiei, cât şi la perioada anilor ’90, când Franţa a intervenit în Bosnia şi în Kosovo. În ambele cazuri, intelectualii francezi au exercitat presiune pentru ca ţara să intervină, susţinând drepturile omului.

Francois Hollande a reafirmat implicarea Franţei, ca apărătoare a drepturilor omului. Totodată, interesele „subiective” ale Franţei nu pot fi trecute cu vederea, mai ales când aşa-numitul „paradox post-colonial” francez, intră în discuţie. Precum Marea Britanie, Franţa are o influenţă puternică şi, când este necesar, este o prezenţă militară de neignorat, în fostele colonii, de la Djibouti la Senegal.

Istoria coloniilor franceze explică de ce conducerea din Mali a apelat la Franţa pentru a combate terorismul islamic. În acelaşi timp, francezii sunt refractari, când vine vorba de a interveni tocmai în acele zone, pentru că Franţa a evitat mereu să se prezinte ca un „stăpân” al coloniilor, potrivit analizei „CNN”.

Era mai simplu ca Nicolas Sarkozy să ia o decizie rapidă privind Libia, decât una privind Coasta de Fildeş, din acelaşi motiv. Libia nu este o fostă colonie franceză.

Refuzul lui Francois Hollande, de a implica direct armata franceză împotriva rebelilor, în Africa Centrală, este justificat parţial de dorinţa acestuia de a evita eventualele acuzaţii referitoare la amestecul Franţei în problemele politice interne, ale unei foste colonii.

În plus, cu privire la intervenţia militară din Mali, se poate spune că această acţiune a fost dorită de majoritatea emigranţilor din Mali, actuali locuitori ai Franţei.

Contraofensiva franceză s-a plănuit mai mult timp. Franţa s-a temut, mai presus de toate, de perspectiva intervenţiilor directe, de aceea a îndemnat ţările africane să îşi găsească propriile forţe, pentru a susţine statul Mali.

Dar pragmatismul a devenit prioritar în momentul în care insurgenţii islamici au ameninţat să invadeze regiunea de sud a ţării, asfel încât Franţa a decis să intervină direct.