Inevitabila alianţă arabo-israeliană

FOTO CNN

Dacă cititorul acestui articol s-ar trezi, din senin, în Orientul Mijlociu al anului 2050, mai mult ca sigur ar avea sentimentul cetăţeanului turmentat din Pisicile Aristocrate, care vede un şoarece alergând după o pisică şi decide, speriat, să renunţe la băutură.

Asta pentru că, în acel moment, alianţa dintre Israel şi blocul statelor sunnite va ajunge la apogeu, militarii din Tzahal antrenându-se şi rugându-se cot la cot cu partenerii lor din armata emirateză sau din cea saudită. 

O astfel de imagine suprinde încă, pentru că stereotipurile culturale sunt foarte puternice şi stabile. Din punct de vedere politic şi strategic, însă, alianţă israeliano-sunnită este nu doar una firească, ci şi deja operaţională. Arabia Saudită, Egiptul (cel dominat de militari, nu de Frăţia Musulmană), Emiratele Arabe Unite sau Iordania coooperează de multă vreme împotriva adevăratei ameninţări comune: Iranul şiit expansionist. Israelul nu ameninţă în niciun fel puterea sau suveranitatea saudită, emirateză, egipteană ş.a; Iranul o face, pentru că ţinteşte inclusiv teritorii, populaţii şiite şi resurse (petrol) aflate sub control sunnit. Israelul, Arabia Saudită, EAU, Iordania şi Egipt sunt plasate în aceeaşi alianţă pro-americană din Orientul Mijlociu - iar Teheranul e marele inamic al acesteia. 

Relaţia eficientă dintre Tel Aviv, Riad, Abu Dhabi, Cairo şi Amman va trebui admisă, desigur, în mod etapizat, ritualic, respectând întotdeauna tema palestiniană, care rămâne esenţială pentru sufletul arab. După decenii în care toate regimurile islamice au investit masiv în acest subiect, e normal să fie aşa. Fiecare pas public în admiterea unei alianţe arabo-israeliene anti-persane va fi prezentat ca un progres în chestiunea palestiniană. Asa cum s-a întâmplat zilele trecute, când parteneriatul dintre Emiratele Arabe şi Israel a fost zugrăvit ca rezultat al concesiilor făcute de Tel Aviv in Cisiordania. La drept vorbind, e foarte probabil ca anumite "crize" să fie amorsate, cu acordul ambelor părţi, tocmai pentru a fi dezamorsate şi a da impresia unor concesii care justifică o apropiere diplomatică. În fond, liderii arabi sunt în situaţia de a desface un nod pe care tot ei l-au încâlcit infernal. 

Şi dacă ne uităm în istorie, alianţa arabilor sunniţi (Turcia - sunnită, dar nu arabă, a trecut în epoca Erdogan la un discurs anti-israelian, după decenii de alianţă cu Tel-Aviv-ul) cu Israelul nu e deloc atât de surprinzătoare pe cât pare. Rivalitatea culturală, religioasă şi militară dintre arabi şi iranieni, deşi e una care are loc în interiorul islamului, e mult mai veche şi mai profundă decât cea dintre arabi şi israelieni. Orgoliile pe care venerabila civilizaţie persană le resimte în raport cu supremaţia meccană, deplin justificată religios, nu se vor stinge niciodată. Lupta pentru banii din petrol şi pentru "sufletele" adepţilor sunniti şi şiiţi va fi mereu actuală. 

Pe de altă parte, Israelul nu mai este în Orientul Mijlociu acel corp străin, de inspiraţie europeană, construit de sionistii aşkenazi în prima parte a secolului XX. Locului evreilor emigraţi din Europa a fost luat în Israel, din anii 1960, de cei mizrahi, proveniţi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, adică din lumea arabo-islamică. Aceştia au reaşezat în mod natural statul israelian în spaţiul său geografic. Arabii şi israelienii sunt, în realitate, două popoare semite, cu uriaşe asemănări lingvistice şi religioase. Conflictul arabo-israelian este, la scara mare a istoriei, o ceartă între verişori, precum cea dintre Franţa şi Germania sau Anglia şi Franţa în secolele lui Napoleon, Bismarck şi Churchill. Personalităţi exotice la vremea lor, cum ar fi regele Hassan al II-lea al Marocului, au vorbit în anii 1970, de altfel, despre forţa imbatabilă pe care ar putea să o aducă o alianţă arabo-israeliană. 

În mod firesc, Iranul va fi marele învins al acestei alianţe. Iranul, care a pariat prea comod pe eternitatea conflictului arabo-israelian - cel care îi permitea să lupte în paralel şi cu Tel Aviv-ul, şi cu Mecca. Iranul, care va juca cu disperare cartea revoltei palestiniene împotriva apropierii arabe de Israel, având însă o capacitate minoră de a dirija evenimentele din Gaza sau Cisiordania, 

unde influenţa sunnită (saudită şi egipteană) e covârşitoare. Nici măcar Libanul, unde falimentul întregului establishment politic (inclusiv Hezbollah) a fost probat de explozia din Beirut, nu mai poate fi destabilizat de Iran după propria poftă. 

Peste câteva decenii, după ce toate prejudecăţile culturale vor fi depăşite, frăţia arabo-israeliană va fi cea mai dinamică forţă a Orientului Mijlociu. Este o evoluţie istorică firească dar, să o recunoaştem, şi o mare reuşită a diplomaţiei americane, care lucrează la acest proiect încă din perioada preşedintelui Carter.