Un atac complex, cu drone, asupra rafinăriilor saudite a pus sâmbătă pe butuci concernul Aramco şi jumătate din producţia de ţiţei a Riadului. Agresiunea, revendicată, probabil la ordinele Teheranului, de miliţiile yemenite şiite Houthi, finanţate, instruite, înarmate şi suţinute de Iran, a pus pe jar şi pieţele financiare şi eşichierul politic internaţional. Europa, grevată de conflictul comercial sino-american, de tensiunile iscate de Brexit, ca şi de perspectiva tot mai conturată a recesiunii în Germania, numai de perspectiva unei scumpiri masive a ţiţeiului n-avea chef.

Că, temperat de anunţul posibilului apel la rezervele strategice americane, preţul petrolului a scăzut rapid după ce, vremelnic, se  scumpise cu 20%, nu e un motiv de relaxare totală. E edificatoare reacţia şefului diplomaţiei americane Pompeo, care, realist, dat fiind că miliţiile Houthi sunt, militar vorbind, invenţia şi creaţia Teheranului şi nimic nu le probează în acest caz implicarea directă, a arătat cu degetul spre Iran, ca sursă a atacurilor anti-saudite: avem de-a face cu o „agresiune fără precedent asupra aprovizionării energetice a lumii“, a spus secretarul Departamentului de Stat american. Declaraţia sa implică şi prefigurează, tacit, o ripostă practic obligatorie, dacă lumea astfel atacată nu vrea să se vadă complet discreditată, iar agresorul, oricine ar fi, încurajat.

O astfel de ripostă în forţă e cu atât mai probabilă, cu cât America va realiza, mai devreme sau mai târziu, că provocările iraniene, fie ele directe sau indirecte, prin miliţiile Huthi, nu sunt decât efectele inconsistenţelor teribile ale politicii externe americane, iar lipsa unei replici energice s-ar solda cu consecinţe regionale şi globale nedorite.

Problematică s-a vădit în special îndepărtarea de la Casa Albă a lui John Bolton, un consilier de securitate renumit pentru refuzul său de a cauţiona atitudini împăciuitoriste şi pentru coerenţa opţiunilor sale dure în raporturile cu inamicii SUA şi ai lumii libere, între care Iranul.

Nu e un secret că Bolton s-a opus categoric diverselor ocheade aruncate de Donald Trump islamiştilor. Avansurile Casei Albe făcute talibanilor şi ayatolahilor au inclus propuneri de întâlniri, între altele cu omologul iranian al preşedintelui. Plecarea lui Bolton, şocantă pentru saudiţi şi cotată de iranieni ca semnal al prăbuşirii politicii de maximă presiune aplicată de SUA teocraţiei persane, n-avea cum să nu-i încurajeze mult pe extremiştii de la Teheran.

E clar că despărţirea preşedintelui de consilierul său de securitate le-a întărit încrederea în impunitatea perpetuării unor agresiuni, menite să-i terorizeze, să-i intimideze şi să-i dezbine pe adversarii reali sau potenţiali ai Iranului, ai islamului şiit şi ai aliaţilor globali şi regionali ai regimului de la Teheran.

Crescânda conştiinţă a ameninţării iraniene ar putea influenţa considerabil şi alegerile israeliene de la 17 septembrie, întărind susţinerea acordată partidelor de dreapta ale statului evreu şi, implicit, ideii unei riposte în forţă ameninţărilor iraniene cu genocidul.

Nu mai puţin clar e că Iranul, însufleţit şi de laşitatea unei Europe împăciuitoriste, n-are de gând să respecte regulile convieţuirii internaţionale, considerându-se, ca păgubaş chipurile nevinovat al sancţiunilor americane şi, mai ales, ca mesager divin, deasupra lor. A nu trage la răspundere acest regim terorist, a-i cauţiona politica aventurieră sau a reacţiona la ea doar prin tăceri complice, echivalează cu a-l stimula şi mai mult în delirul său agresiv şi expansionist.

Petre Iancu - Deutsche Welle