Cuvântul "nu" a fost mult timp, în politică, o specialitate eminamente arabă. După războiul de 6 zile din 1967, statele arabe s-au întâlnit în capitala sudaneză Khartum şi au adoptat o decizie rămasă celebră. E rezoluţia "Celor trei nu": nu păcii cu Israelul, nu recunoaşterii Israelului şi nu tratativelor cu Israelul. Continuând să refuze să recunoască dreptul evreilor la un stat propriu, chiar dacă unii au admis, formal, existenţa Israelului, liderii palestinieni par a nutri iluzia că nu s-a schimbat nimic de-atunci încoace. Pacea statului evreu cu Egiptul şi Iordania? Un "vacs". Acordurile de la Oslo? Maculatură. Raporturile diplomatice tot mai consistente ale Israelului cu statele arabe din Golf?
 

Mai nimica. Într-o astfel de viziune îngustată şi strâmbată a realităţii nu mai prea încap adevăruri dureroase. De pildă efectul politic regional şi global al ameninţărilor iraniene. De pildă remarcabilele ecouri arabe actuale, incontestabil pozitive, la propunerile americane de pace israeliano-palestiniană. Potrivit Egiptului şi Emiratelor Arabe Unite, care exprimă şi poziţia Arabiei Saudite, planul Trump reprezintă, auziţi, auziţi, "un important punct de pornire pentru reîntoarcerea la masa tratativelor”.
La antipod se situează în schimb mare parte din lumea bună, progresistă. Potrivit unui segment important al clasei politice şi al presei mainstream din Vest, propunerile lui Trump, departe de a fi salutare, fie "complică situaţia”, fie ar reprezenta ”un regres” regretabil sau chiar inacceptabil.

Căci ar legitima politic cuceriri teritoriale şi încălcări ale dreptului internaţional, lăsându-i pe palestinieni de izbelişte. Iată cum cuvântul "nu" spus păcii între israelieni şi palestinieni riscă să devină, de acum încolo, nu doar o marotă extremistă, ci şi una europeană. Până şi creştin-democratul german Röttgen, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Bundestagului, s-a hazardat în ziua în care parlamentul berlinez urma să comemoreze oficial, în prezenţa preşedintelui israelian Rivlin, victimele Holocaustului. Luat de viitura corectitudinii  politice, Röttgen a calificat planul de pace israeliano-palestiniană drept o "provocare" şi un "regres legitimând politic anexiuni israeliene ilegale".

Dar sunt ele cu adevărat ilegale? Nu trebuie stabilită legalitatea lor prin negocieri, de preferinţă bilaterale? N-au îngheţat palestinienii aceste negocieri? A fost vreodată Cisiordania un stat palestinian suveran? Dar Gaza, din care israelienii şi-au evacuat în 2005 complet trupele şi aşezările?
N-ar fi singurele întrebări pe care ar trebui să şi le pună acerbii critici ai planului Trump. Care include nu doar un stat israelian cu capitala nedivizată la Ierusalim, ci şi, aparent paradoxal, unul viitor, palestinian, "cu capitala în Ierusalimul de Est". Planul mai prevede investiţii câtuşi de puţin neglijabile, în fapt gigantice, în economia, infrastructura şi prosperitatea unui viitor stat de drept palestinian. Care, e adevărat, s-ar vedea cu o capitală situată, pentru mulţi inadmisibil, în suburbiile răsăritene ale Oraşului Sfânt. Dar, oare, după decenii de conflict sângeros, n-ar fi timpul ca, în interesul tuturor, inclusiv al palestinienilor, să se ţină cont şi de realităţile de pe teren?

În mod memorabil, locuitorii arabi ai Ţării Sfinte şi sponsorii lor au respins, din 1937 încoace, varii împărţiri ale teritoriului în dispută. Erau planuri şi hărţi care mai de care mai severe cu evreii. Prima astfel de recomandare futilă, vitregindu-i pe evrei, a aparţinut, înainte de război, Comisiei Peel. Un deceniu mai târziu prezenta şi ONU propriul proiect - extrem de generos faţă de musulmanii din Ţara Sfântă - născut mort din cauză că, spre deosebire de evrei, partea arabă l-a respins categoric, dezlănţuind războiul antiisraelian care a urmat declaraţiei de independenţă din 1948.

În anul 2000, palestinienii urmau, încă, să intre în posesia a 94 la sută din teritoriu şi să controleze parte din Iersualimul răsăritean. Dar liderul OEP Arafat a respins şi acest plan, prezentat  la cumpăna dintre milenii de preşedintele Clinton, unul ceva mai puţin darnic, faţă de palestinieni, decât cele din anii 30 şi 40 ai veacului trecut, dar net mai generos decât propunerea actuală a lui Trump. Liderul palestinian nu s-a rezumat atunci să refuze. A dezlănţuit şi teroarea celei de-a doua Intifade.

Obstinaţia refuzului iraţional are preţul ei. Lunga istorie de rateuri i-a determinat pe israelienii care au continuat să-şi dorească o pace negociată pe baza soluţiei celor două state să ricaneze amar, observând că palestinienii se arată hotărâţi "să nu rateze nicio şansă de a rata orice şansă de a avea propriul stat".

Realitatea este că vânzarea intereselor palestinienilor, ducând la veşnica torpilare a promisiunilor de edificare a unui stat propriu, nu-i izolată. Vine la pachet cu enorma corupţie a trădătorilor lor lideri şi cu extremismul şi fanatismul acestor dregători, incapabili să accepte ideea unui stat al evreilor.

E consecinţa acceptării sfaturilor dubioase, nu arareori dictate de antisemitism, ori, mai nou, de anti-trumpism, date palestinienilor de părelnicii lor prieteni din luma islamică, sau din estul şi din vestul globului. Aşa cum a fost efectul ajutoarelor nu tocmai dezinteresate acordate extremismului arab prin intermediul STASI, al KGB-ului sovietic, sau al Securităţii române, înainte de a deveni o funcţie toxică a "bunăvoinţei" progresiştilor vesteuropeni finanţând manuale şcolare palestiniene, antisemite.

Ascensiunea teocraţiei iraniene a schimbat din temelii situaţia. Frica de expansiunea persană i-a adus pe arabi în barca americano-israeliană. La rândul lor, mulţi palestinieni se întreabă cât oare se vor mai vedea condamnaţi la a popula tabăra perdanţilor, de lideri mizând exclusiv pe agitprop şi terorism?

Chiar dacă e respins, chiar dacă a fost avansat şi pro domo de un preşedinte american ameninţat cu suspendarea şi de un premier israelian încercând să se facă reales în pofida unor acuze de corupţie, planul Trump e istoric. Odată prezentat, el a modificat realităţile de pe teren şi consideraţiile de drept internaţional. Nici o reglementare viitoare nu va mai putea face abstracţie de acest plan.

Petre Iancu - Deutsche Welle