Haosul din SUA recalibrează puterea şi influenţa Germaniei. Şi perspectivele UE ca jucător global

Pe măsură ce situaţia în SUA devine atât de serioasă încât a fost nevoie ca Trump să fie izolat într-un buncăr conform protocolului de răspuns în caz de ameninţări catastrofale de securitate naţională în contextul în care la Washington este declarată stare de asediu, să încercăm să vedem care sunt deja şi care ar putea fi pe viitor consecinţele pentru spaţiul UE.

În opinia mea, primul efect s-a şi produs în momentul în care reuniunea G7 a fost anulată de Trump după ce Angela Merkel anunţase că nu poate veni, invocând politicos motive legate de măsurile de securitate impuse de pandemia în plină desfăşurare în SUA. S-a văzut că Germania, nu SUA, a fost ţara care a impus schimbarea de joc, semn că, din acel moment, altcineva urma (sau spera) să fie lider de influenţă în jocul global.

Este posibil? În acest moemnt, totul este posibil în condiţiile fragilizării masive şi se pare iremediabile a vechilor construcţii politice şi de alianţe militare şi al izbucnirii nemulţumirilor sau frustrărilor acumulate timp de decenii de supremaţie americană. Dacă s-ar putea să fie aşa, atunci care va fi identitatea entităţii care să poată să-şi asume (sau să fie creditată) cu capacităţile reale de a coaliza cât mai multe dintre elementele care asigură identitatea acestei contestaţii identitare şi, astfel, să preia leadership-ul mondial. O ecuaţie ale cărei contururi încep să fie din ce în ce mai clar desenate în jurul unui element de noutate care s-o deosebească fundamental de regula de constituire a actualei ordonări a relaţiilor internaţionale: va fi mai degrabă o identitate colectivă propusă de o alianţă politică şi economică existentă, deschisă către noi alianţe în ideea securizării bunăstării şi prosperităţii şi mult mai puţin pe bază ideologică.

Dacă vreţi o imagine concretă a ceea ce se joacă acum, iată opoziţia atât de dură între un asemenea tip de soluţie tip OMS („vaccinul anti-Covid-19 accesibil tuturor ca bun comun al umanităţii“) şi izolaţionismul absolut practicat de Trump care-şi scoate ţara din OMS şi, drept urmare, nu are de ce să fie obligat, fie măcar moral, să accepte o asemenea obligaţie. Poate nu a fost o întâmplare că Uniunea Europeană a organizat prima strângere de fonduri cu deschidere mondială (reuşita fiind absolută pe plan financiar şi semnalul politic fiind transmis ca atare) şi, în orice caz, nu este deloc o întâmplare că, foarte curând, se va desfăşura următorul eveniment de acest fel.

Care este semnalul politic? Sistemul multilateralist nu trebuie abandonat, par să spună participanţii (covârşitoarea majoritate a statelor membre ONU dar şi din ce în ce mai multe companii multinaţionale care percep negativ costurile izolării artificiale decise de Trump) numai că el trebuie neapărat să funcţioneze după noi reguli subsumate unui nou principiu general de joc. Aici mi se pare că este cheia a tot ceea ce se petrece acum: ne aflăm în momentul când expiră certitudinea instalată după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, anume că Puterile Câştigătoare îşi vor asuma pe vecie şi dreptul de a conduce lumea după imaginea Consiliului de Securitate.

Acum mi se pare că că Germania vine să spună ceea ce sperau să audă atât de mulţi jucători din cercurile inferioare ale puterii globale: viitoarea construcţie relevantă de putere pe plan global ar trebui să fie realizată nu ca până acum, cvasi-exclusiv doar pe baza raţionamentului de forţă militară şi capacităţii de a anihila instantaneu oraşe sau chiar ţări întregi prin atacuri nucleare masive, ci prin raportare la un standard comun de construcţie economică a căilor de ajungere la bunăstare şi echilbra nivelul de dezvoltare între diversele regiuni ale planetei.

 La nivel de principiu de joc politic, aceasta a fost „calea germană“ pe care a păşit odinioară Adenauer în consensul populaţiei care, astfel, a reuşit să treacă de la ţara distrusă până în temelii din '45 la miracolul economic şi puterea de influenţă internaţională de azi. Dar a existat şi o altă caracteristică paralelă dată de susţinerea fără dubii sau ocolişuri a principiului construcţiei europene care, doar ea, putea să dea valoarea completă crediţei renaşterii unui continent dincolo de catastrofele care-i ameninţaseră supravieţuirea.

Este exact modelul de care dipolomaţia germană vorbeşte de ani şi ani de zile în contextul UE şi care, acum, sub presiunea evenimentelor din SUA, revine brusc în actualitate ca cerinţă care nu mai poate rămâne mult timp fără răspuns: dacă realpolitik înseamnă într-adevăr maximizarea şanselor de convieţuire şi dezvoltare acceptând situaţia aşa cum este şi luând măsurile în consecinţă, atunci care să fie măsurile pentru ca UE - implicit Germania - să iasă cât mai puţin lovită de consecinţele crizei? Nu este o întrebare teoretică deoarece opinia publică poate acum să compare modul politic în care s-au decis, construit şi aplicat diversele modalităţi de management de criză şi să vadă eficienţa unei filozofii a răspunsului colectiv versus cel protecţionist, realmente distrugător.

Este clar că, departe de a fi perfect, a existat şi există un răspuns colectiv european care se dezvoltă în continuare, singurul în lume care are capacitatea de multiplicare de soluţii sistemice şi care difuzează valuri succesive de ajutor material către Statele Membre. Restul de-abia acum încep să sufere de consecinţele secundare ale pandemiei, printre care şi noua pandemie a violenţei.

Nu este totalmente imposibil ca vocea raţiunii să fie auzită şi să urmeze o astfel de restructurare a ordinii mondiale, aflată acum în faza de destrucţie a bazelor tradiţionale. Dar nu va fi deloc simplu deoarece o restructurare de asemenea dimensiuni presupune apariţia de noi alianţe politice şi economice, cu eventuale conotaţii militare şi mai ales de securitate (de exemplu, acorduri pentru protecţia comună a infrastructurilor critice la nivel regional, continental sau mondial). Soluţia ideală ar fi fost ca nu numai UE să fi fost motorul unei asemenea mişcări inovatoare, ci şi întreg spaţiul euro-atlantic, valorizând vextorul american la justa şi uriaşa sa valoare potenţială. Dar, în acest condiţii de acum, fracturile succesive nu sunt favorabile unei asemenea mişcări. Ceea ce înseamnă că este lăsat un spaţiu neaşteptat de liber care favorizează alte deschideri, în orice caz intrarea puternică în joc a ţărilor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, poteţial, în sine, reprezentativ pentru peste o terime din populaţia lumii.

Acesta este contextul în care descoperim sensurile mai adânci ale celor spuse de Josep Borrell Înaltul reprezentant al UE pentru politica externă şi de securitate, vicepreşedinte al Comisiei Europene, vorbea la Berlin despre provocările care stau în faţa europenilor odată cu finele „secolului american“ şi începutul „secolului asiatic“, exact în momentul în care, pentru 6 luni, Germania preia preşedinţia Consiliului de Securitate şi, în paralel, pe cea a Consiliului UE.

Se întrevede un răspuns definitiv? Încă nu, situaţia este foarte fluidă şi să vedem dacă Trump va ordona intervenţia unor unităţi militare din trupele de asalt (în formaţiune de luptă susţinută de elicoptere, ca în Irak sau Afganistan) pentru o acţiune împotriva propriilor concetăţeni trataţi ca elemente teroriste, lucru posibil după ce, ieri, a spus că organizaţia anti-fascistă americană ANTIFA va figura pe lista organizaţiilor teroriste. Ceea ce implică şi posibilitatea de represalii directe cu mijloace militare nelimitate, aşa cum se acţionează contra celor din ISIS sau Al Quaeda.

Toate drumurile ne sunt deschise. Întrebare este spre ce anume.