articol de Rufin Zamfir

La începutul anului 2009 omenirea devenea brusc (şi violent) conştientă de existenţa unei grupări teroriste numeroase, cantonată în nord-estul Nigeriei, cea mai mare economie africană şi una dintre cele mai numeroase naţiuni de pe glob.

Boko Haram (în traducere „Educaţia vestică este interzisă”) practică de la înfiinţarea sa, în 2002, un terorism extrem de simplificat, ţintind orice are iz de educaţie, orice acţiune ce poate duce la emanciparea individului. Ieşirile publice ale liderilor săi sunt vădit caricaturizante şi batjocoritoare la adresa civilizaţiei vestice, ca într-un teatru burlesc greu de luat în serios. Întotdeauna, însă, ele şochează prin absurdul revendicărilor şi atavismul care le-a generat. Convingeri precum: cititul oricăror cărţi altele decât Coranul trebuie interzis sau rolul femeii este să se mărite, nu să înveţe sunt fundamentele acţiunilor de teroare prin care Boko Haram s-a făcut cunoscută. Răpirea a 276 de adolescente şi intenţia revânzării lor ca sclave (aşa cum s-a exprimat Abubakar Shekau, conducătorul mişcării) este doar punerea în practică a acestor convingeri. Dincolo de şocul pe care îl transmite ineditul acestei forme de teroare, actul în sine a atras atenţia asupra unui lucru la fel de îngrijorător: lipsa aproape completă de reacţie din partea autorităţilor statului nigerian.

La acel moment, preşedintelui Goodluck Jonathan i-a luat două săptămâni pentru a avea o reacţie oficială, ca şi cum incidentul nu ar fi fost în competenţa sa. Măsurile întreprinse la presiunea opiniei publice internaţionale au fost superficiale şi, în final, ineficiente. Non-acţiunile preşedintelui nigerian erau previzibile şi sunt explicabile pe mai multe coordonate. În primul rând, prin prisma intereselor sale personale şi imediate, Goodluck Jonathan nu a avut nevoie de o armată puternică, ci de asigurarea controlului asupra resursei economice de bază a Nigeriei, petrolul, poziţionat în sudul predominant creştin, departe de ameninţarea Boko Haram a cărei acţiuni sunt concentrate în teritoriile din nordul Nigeriei, predominant musulman.

O altă explicaţie pentru condiţia precară în care se află armata Nigeriei derivă din cei 50 de ani de independenţă în care militarii au fost autorii unor lovituri de stat sângeroase şi regimuri totalitare neiertătoare cu cei înlăturaţi de la putere. Sub această perspectivă deloc încântătoare, preşedintele a ales să păstreze armata nigeriană prost antrenată şi apatică, ne-echipată corespunzător şi subfinanţată. Nu putem şti care au fost gândurile lui Goodluck Jonathan când primea ştirile despre atrocităţile pe care Abubakar Shekau şi teroriştii de sub comanda sa le comiteau cu concursul indirect al lipsei din peisaj a oricărei opoziţii militare, dar putem şti ce l-a făcut să-şi schimbe optica în ce priveşte lupta împotriva Boko Haram: dorinţa obţinerii unui nou mandat la preşedinţia Nigeriei. Dificultatea organizării alegerilor când jumătate din ţară se află sub teroare şi dificultatea obţinerii voturilor când nu ai făcut nimic pentru alegători făceau extrem de dificilă lupta pentru putere, fie ea şi împotriva unui contracandidat fost general-dictator pe care l-ai mai înfrânt odată în 2011 şi al cărui electorat, masat în nordul terorizat de Boko Haram, are probleme în a apărea la urne tocmai pentru a nu fi omorât.

Jocul oportunităţilor, atât de bine priceput de preşedintele Jonathan, impunea o abordare frontală a problemeticii eliminării terorii răspândite în voie de Boko Haram timp de mai bine de 10 ani. Aşa se face că la începutul lui februarie 2015, cu doar o săptămână înainte de alegeri, preşedintele nigerian anunţa pe un ton relaxat că acestea vor fi reprogramate pentru finalul lunii următoare, pentru a putea restabili ordinea în ţară. Când tot ce s-a făcut în sensul ăsta în timpul mandatului tău a fost făcut de o coaliţie a statelor vecine (Ciad, Niger şi Camerun) este greu ca cineva să te mai creadă, dar în mod surprinzător, rezultatele pozitive au început să apară rapid. În nici o lună de zile, Nigeria pretinde că a recapturat 17 din cele 20 de unităţi teritoriale aflate sub controlul parţial sau total al Boko Haram. Misterul eficienţei subite a contraofensivei militare împotriva Boko Haram se află tot în pragmatismul mercantil al preşedintelui nigerian care a găsit o soluţie rapidă şi cuantificabilă financiar pentru problema sa: contractarea renumiţilor mercenari sud-africani, rutinaţi în contra-insurgenţe în Angola, Sierra Leone şi chiar Indonezia. Calculul trebuie să fi fost unul simplu, chiar dacă s-ar putea dovedi că a fost şi unul simplist în acelaşi timp: decât să aştepte aprobarea internaţională pentru înzestrarea armatei Nigeriei (ce-i drept, domnul Jonathan încercase fără succes achiziţionarea de tehnică de luptă din Statele Unite, apoi din Franţa) şi să rişte o confruntare ulterioară cu o armată puternică, dornică de a reveni la putere, mai bine „angajează” un corp de profesionişti care vin cu tehnica lor. Tot ce îţi rămâne să speri este că, odată terminat contractul pentru care i-ai angajat, aceştia se vor mulţumi să-şi încaseze solda şi să plece de unde au venit fără să ridice alte pretenţii politice.

Lucru de care, evident, nu poţi fi sigur atunci când încredinţezi, practic, soarta statului tău unui grup de militari în comparaţie cu care, spun analişti militari, Black Water sunt un gentlemen’s club. Proveniţi din trupele speciale folosite de regimul de apartheid pentru eliminarea oricărei forme de opoziţie politică dar şi pentru eludarea sancţiunilor economice impuse de Naţiunile Unite, mercenarii, extrem de bine antrenaţi şi echipaţi, sunt foşti angajaţi ai Executive Outcomes, companie privată de securitate prezentă în toate luptele intestine de pe continentul african, până în 1998 când Africa de Sud a scos-o în afara legii. Mercenarii sud-africani angajaţi de Goodluck Jonathan aduc în Nigeria experienţa unui blitzkrieg exersat în înnăbuşirea mişcărilor de opoziţie dar şi în securizarea unor afaceri din sfera celora despre care nu se prea vorbeşte (importante nume din industria petrolului şi extracţia pietrelor preţioase se numără printre angajatorii „profesioniştilor” sud-africani).

Tactica este una bazată pe eficienţă şi rapiditate, susţinută de tehnica de ultimă oră şi de abilităţile în a o folosi: toate atacurile au loc noaptea, speculând elementul de surpriză şi imposibilitatea teroriştilor de a riposta (în lipsa tehnicii), asigurând, totodată, şi imposibilitatea mediatizării. Sud-africanii atacă în vehicule blindate rapide şi sunt susţinuţi de elicoptere. În cel mai scurt timp şi fără prea mare discernământ tabăra teroristă este curăţată de orice fel de formă de viaţă. Urmează o retragere la fel de rapidă care lasă locul armatei nigeriene care vine la primele ore ale dimineţii să-şi declare “o nouă victorie” împotriva teroriştilor.

Eficeinţa mercenarilor i-a descumpănit în mod evident pe liderii Boko Haram care s-au văzut nevoiţi să ceară afilierea la ISIS, în speranţa obţinerii unui sprijin tactic şi a unei infuzii cu specialişti (toate analizele arată că un ajutor logistic major nu poate sosi mai devreme de 8 – 10 luni). Mişcarea este una contraintuitivă, dacă luăm în calcul îngrijorările analiştilor fenomenului terorist cum că Boko Haram crescuse atât de tare în forţă şi impact încât urma ca în scurt timp să intre în liga mare, alături de Al Qaeda şi ISIS.

După ce a încercat să nege prezenţa mercenarilor pe teritoriul său şi să pună în scenă acte de curaj şi dăruire în care armata nigeriană recucerea teritoriile controlate de Boko Haram, redută după redută, Goodluck Jonathan a admis că forţele sale militare sunt antrenate de profesionişti dar că aceştia nu participă la misiuni. Rezultatele pozitive împotriva Boko Haram şi, implicit, împotriva ISIS au făcut ca, pe moment cel puţin, comunitatea internaţională să nu se arate dispusă să sancţioneze angajarea mercenarilor (practică pentru care are legislaţie foarte severă), uimită poate de eficienţa cu care un corp de cca. 300-400 de oameni luptă împotriva unei grupări de cca. 15.000 de terorişti.

Paradoxul este că, în contextul relativei ineficienţe cu care coaliţiile formate de armatele regulate se confruntă în lupta antiteroristă, tactica lui Goodluck Jonathan de a aduce mercenari pentru a lupta cu Boko Haram poate fi privită ca o masură asimptotică şi ieşită din tipar de care este nevoie pentru a lupta cu teroriştii. Chiar şi cele mai moderne armate au o ierarhie verticală greoaie, cu lanţuri decizionale lungi, iar tacticile lor au devenit previzibile pentru organizaţiile teroriste, mereu cu un pas înainte tocmai pentru că sunt organizate pe orizontală, din grupări şi celule flexibile care se adaptează continuu.

Şi mai este un aspect care trebuie înţeles când se definesc strategiile de contracarare a terorismului. Adesea, efemeritatea victoriilor împotriva terorismului local îi descurajează pe localnici, fie militari fie civili, să se angajeze efectiv în luptă. Faptul că mulţi au rude implicate în reţelele teroriste (pentru că sunt săraci şi terorismul, oricăt de cinic ar suna, le oferă o sursă de venit) sau că mulţi se tem să nu fie „vânaţi” ulterior pentru participarea la lupta antiteroristă, determină populaţia autohtonă să fie o resursă cu eficienţă scăzută. Singura forţă locală cu adevărat eficientă este armata kurdă, o grupare a unui actor non-statal cu interese regionale într-atât de mari încât este dispus la sacrificii pe măsură.

Fără să se fi gândit, domnul Jonathan a pus pe masa strategilor militari internaţionali un exemplu de abordare eficientă a luptei antiterorism. Evident, nu e vorba despre replicare la scară mondială a angajării mercenarilor împotriva teroriştilor ci de flexibilizarea şi “descentralizarea” structurilor specializate în lupta antitero.

* * *

Duminică, 29 martie, au avut loc alegeri prezidenţile în Nigeria, domnul Jonathan pierzând în faţa lui Muhammadu Buhari, un fost general de armată ce a preluat pentru doi ani puterea în Nigeria în urma unei lovituri de stat, timp în care a suprimat orice fel de libertăţi cetăţeneşti şi a impus un set de reforme economice bizare. Domnul Jonathan a plătit tribut lipsei de implicare în îmbunătăţirea condiţiilor de trai a semenilor săi dar mai ales indiferenţei în faţa corupţiei sistemului de stat. A avut totuşi, mintea de pe urmă să mai uimească încă o dată opinia publică mondială, acceptându-şi înfrângerea şi felicitându-şi adversarul. „Nici o ambiţie personală nu merită sângele nigerienilor!” au fost cuvintele care i-au asigurat intrarea în istorie domnului Jonathan ca fiind primul preşedinte nigerian ce acceptă transferul de putere în urma înfrângerii la vot, nu în urma înfrângerii armate.

Goodluck Jonathan spune Goodbye Boko Haram!, lăsând în urmă sămânţa unei posibile rezolvări a celei mai cumplite probleme politico-militare cu care se confruntă omenirea.

 


Articolul poate fi citit in numarul curent al Foreign Policy Romania.