George Friedman, Stratfor : Enigma turcească
0
Patru mari segmente ale lumii se află în criză: Europa, Rusia, Orientul Mijlociu şi China. Fiecare criză este diferită şi fiecare se află într-un alt stadiu. Împreună aceste crize ameninţă să destabilizeze regiuni mari şi chiar să genereze într-o criză globală. În centrul lor se află o singură ţară: Turcia, notează George Friedman, preşedintele platformei de analize Stratfor.
Cele patru crize din lume interacţionează deja între ele. Criza din Uniunea Europeană se intersectează cu problema Ucrainei şi relaţiile Europei cu Rusia. Criza din Orientul Mijlociu se intersectează cu îngrijorările europene privind imigraţia, dar şi cele privind relaţiile cu comunitatea musulmană a Europei. Ruşii au început să se implice în criza siriană şi par a fi jucat un rol semnificativ în negocierile cu Iranul. Mai mult, există o intersectare potenţială în Cecenia şi Daghestan. Ruşii şi chinezii au avansat discuţiile privind cooperarea militară şi economică. Însă niciuna dintre aceste interacţiuni nu ameninţă să depăşească graniţele regionale.
Turcia este înconjurată de probleme
În mijlocul acestor zone de criză se află o ţară care, până în urmă cu câţiva a avut o politică paşnică cu privire la vecinii ei. Astăzi, totuşi, întreaga graniţă a Turciei este în flăcări, continuă analistul. Există lupte în Siria şi în Irak, în sudul ţării, lupte în nord, în Ucraina, şi o situaţie din ce în ce mai tensionată în Marea Neagră.
La vest, Grecia este adâncită într-o criză economică gravă (împreună cu UE), ţara fiind şi un oponent istoric al Turciei. La Mediterană lucrurile s-au liniştit, dar situaţia cipriotă nu a fost rezolvată complet, iar tensiunile cu Israelul s-au diminuat, dar nu au dispărut.
Oriunde se uită, Turcia este înconjurată de probleme. La fel de important este şi că există trei regiuni euro-asiatice pe care Turcia le atinge: Europa, Orientul Mijlociu şi fosta Uniune Sovietică.
Un pericol iminent
Cea mai violentă şi mai apropiată criză pentru Ankara este zona care se întinde de la Mediterană la Iran, şi din Turcia în Yemen. Principala problemă pentru Turcia este că Siria şi Irak au devenit terenuri de luptă pentru o gamă largă de forţe, inclusiv sunniţi, şiiţi şi kurzi. Aceste bătălii au loc într-o „tocană“ formată de patru puteri regionale: Iran, Arabia Saudită, Israel şi Turcia. Acest patrulater a luat naştere în mod logic din haosul ce are loc în mijlocul lui.
Fiecare putere are diverse interese strategice. Primul interes al Iranului este supravieţuirea puterii şi asigurarea că un stat sunnit agresiv nu va lua naştere în Irak pentru a recrea situaţia în care Teheranul s-a confruntat cu Saddam Hussein. Strategia Iranului este să susţină forţele anti-sunnite din regiune. Această susţinere variază de la impulsionarea Hezbollahului în Liban, la ajutarea minorităţii alawite în Siria condusă momentan de Bashar al-Assad, şi până la asistarea armatei irakiene, controlată de şiiţi, dar şi a miliţiilor şiite din Irak.
Pe moment, SUA văd în Iran un fel de aliat al intereselor lor, de vreme ce ambele ţări se opun Statului Islamic, iar Teheranul este important când vine vorba de controlarea grupării teroriste. Arabia Saudă, în schimb, vede în Iran principalul duşman. Şi Riadul vede o ameninţare în Statul Islamic, dar în acelaşi timp se teme că Irakul şi Siria dominate de Iran ar putea reprezenta o ameninţare existenţială a Casei Saud.
Evenimentele din Yemen sunt văzute de saudiţi dintr-o perspectivă similară. În acelaşi context, Riadul percepe un interes comun cu Israelul în limitarea aliaţilor militanţi ai Iranului, dar şi a Statului Islamic. Pe cine anume susţine Arabia Saudită în Irak şi Siria nu este foarte clar, dar regatul nu are de ales şi trebuie să joace un joc tactic şi oportunist.
Israelienii se află pe o poziţie similară cu saudiţii: se opun iranienilor, dar principala lor îngrijorare ar trebui să fie ca hashemiţii din Iordania să nu piardă controlul ţării, deschizând astfel drumul pentru Statul Islamic. Iordania pare stabilă pentru moment, iar israelienii şi saudiţii văd în ea principalul punct al colaborării dintre ei.
Exact în acest context, Turcia a refuzat să se alăture cuiva, fie aliaţilor tradiţionali din Occident, fie noilor potenţiali aliaţi care iau naştere în regiune. Motivul ar fi, parţial, că niciun angajament, cu excepţia Iranului, nu este clar şi irevocabil, şi pe de altă parte pentru că turcii nu au nevoie să se angajeze în ceva dacă nu vor. Turcia se opune vehement regimului Al Assad din Siria, iar logica spune că ar susţine Statul Islamic, care se opune regimului sirian. Dar acestea sunt zvonuri cărora turcii le-au răspuns dur, având diverse intervenţii asupra teroriştilor, raiduri şi activitate intensificată la graniţă. Turcii ştiu că militanţii ar putea face tranziţia de la a fi în principal o platformă arabă, la o ameninţare la adresa Turciei.
Din această perspectivă se vede relaţia complexă a Turciei cu Statele Unite, care încă sunt, formal, un aliat major. În 2003, Turcia a refuzat să permită forţelor americane să invadeze Irakul prin ţara lor. De atunci, relaţiile cu SUA sunt complexe şi tulburate. Turcii s-au oferit să ajute SUA în înfrângerea lui Al Assad, ca o condiţie pentru o mai mare cooperare în Siria. Dar Washingtonul, îngrijorat de posibilitatea unui guvern al Statului Islamic în Siria şi având foarte puţină încredere în miliţiile rebele de acolo, ca alternativă pe termen lung, a refuzat să accepte asta.
Aşadar, în timp ce Turcia permite folosirea de către NATO a bazei aeriene de la Incirlik, pentru operaţiuni împotriva Statului Islamic, nu s-a angajat complet.
Problema Turciei este următoarea: nu există mişcări fără risc. În timp ce Ankara are o armată mare, pe hârtie, aceasta nu este testată în luptă, în afară de mişcarea de insurgenţă din sud-est cu care se confruntă de 30 de ani. Turcia a mai observat şi rezultatul intervenţiei forţelor convenţionale americane în regiune şi nu vrea să-şi asume un asemenea risc.
Mai există şi consideraţii de ordin domestic. Turcia este împărţită între facţiunii seculare şi islamiste. Seculariştii suspectează că islamiştii sunt pe aceeaşi lungime de undă cu islamiştii radicali, şi de aici se nasc multe zvonuri.
Partidul sunnit al Justiţiei şi Dezvoltării, aflat la conducere, cunoscut după acronimul AKP, a fost slăbit serios la ultimele alegeri. Abilitatea de a lansa singurul atac pe care şi-l doreşte, asupra lui Al Assad, l-ar face să pară că duce un război religios împotriva seculariştilor şi acest lucru nu ar fi bine primit de cei care formează baza partidului, dând naştere unei rupturi care ar putea conduce la căderea AKP. Un atac asupra sunniţilor, oricât de radicali ar fi, complică relaţiile cu facţiunile rebele din nordul Siriei, pe care Turcia deja le sponsorizează. De asemenea s-ar risca şi reînvierea unor sentimente anti-turce într-o ţară arabă care îşi aminteşte de viaţa sub un regim turcesc, din urmă cu doar un secol.
Astfel, Turcia este constrânsă, dacă nu chiar paralizată. Dintr-un punct de vedere strategic, pare că este prea mult risc şi prea puţine recompense. Poziţia Turciei seamănă cu cea a Israelului: priveşte, aşteaptă şi speră să evite fie intervenţia directă, fie susţinerea pentru loviturile aeriene americane.
Cel mai rău scenariu pentru Turcia este crearea unei republici kurde independente în Siria sau în Irak. Acest lucru ar risca aprinderea unei scântei printre kurzii din sud-estul Turciei şi, indiferent de ce acorduri are în derulare, ar putea destabiliza totul. Acesta este singurul lucru care ar forţa mâna Turciei.
Şi mai multe complicaţii pentru Turcia
Turcii sunt mult mai puţin implicaţii în criza rusească, dar totuşi sunt. Există trei planuri ale acestei crize: rolul Mării Negre şi al Turciei, Bosforul şi permiterea Statelor Unite de a opera din baza aeriană din Incirlik în cazul unei implicări masive a armatei ruse în Ucraina.
Criza din Ucraina implică neapărat Marea Neagră. Sevastopol din Crimeea este o bază rusească la Marea Neagră. În acest conflict potenţial, Marea Neagră devine o scenă vitală a operaţiunilor. În primul rând, orice mişcare spre vest a ruşilor presupune Marea Neagră. În al doilea rând, Marea Neagră este un coridor vital pentru comerţul cu ruşii şi o încercare de a închide acest coridor va fi rezolvată de forţele navale ale Rusiei. Şi, în ultimul rând, strategia SUA şi NATO în abordarea crizei din Ucraina a fost de a intensifica cooperarea cu România.
Aşadar, evenimentele din Marea Neagră pot escalada rapid în anumite condiţii, ameninţând interesele Turciei.
Strâmtoarea Bosfor este singurul pasaj ce leagă Marea Neagră de Mediterană. Pentru ruşi, aceasta este o rută de comerţ importantă şi singurul mijloc pentru navele ruse să ajungă în Mediterană. În cazul unui conflict, SUA şi NATO şi-ar dori să trimită forţe navale în Marea Neagră pentru a susţine operaţiuni în jurul acestui perimetru.
Potrivit Convenţiei de la Montreux, un acord semnat în 1936, Bosforul este sub controlul Turciei. Totuşi, convenţia impune anumite restricţii privind traficul în Bosfor. Accesul este garantat traficului comercial, dar Ankara este autorizată să refuze tranzitul ţărilor aflate în război cu Turcia. Toate ţările cu ieşire la Marea Neagră sunt libere să aibă operaţiuni militare, dar naţiunile fără ieşire la mare au restricţii. Doar navele de război sub 15.000 de tone pot fi trimise, şi nu mai mult de nouă odată, cu un tonaj maxim de 30.000 şi li se permite prezenţa timp de 21 de zile, maxim.
Aceste condiţii limitează abilitatea Statelor Unite să aducă forţe în Marea Neagră. Turcia, potrivit legii internaţionale, este chezaşul convenţiei şi şi-a exprimat dorinţa de a-şi manifesta o suveranitate completă asupra strâmtorii Bosfor. Dar Turcia este şi liniştită de faptul că refuzul tranzitării navelor de război poate fi transmis legii internaţionale, în loc să fie responsabilitatea ei.
Totuşi, în cazul unui conflict cu Rusia, acest lucru nu mai poate fi negat: Turcia este membru NATO şi dacă NATO participă la un asemenea conflict, Ankara va trebui să aleagă ce are întâietate: Convenţia de la Montreaux sau obligaţiile sale faţă de alianţă. Pentru a complica lucrurile şi mai mult, Turcia primeşte petrol şi gaze naturale de la ruşi, prin Marea Neagră, aşa că relaţiile se schimbă.
SUA construiesc un sistem de alianţe care include statele baltice, Polonia şi România, menit să combată orice posibil avans al Rusiei spre vest. Turcia este ancora logică din sud pentru această structură. Turcii au fost mult mai implicaţi decât s-a văzut, conducând exerciţii militare cu românii şi americanii în Marea Neagră. Dar în Orientul Mijlociu, Ankara a evitat să se angajeze în conflict alături de alianţă şi rămâne vagă privind strategia de la Marea Neagră.
În mod similar, Turcia a solicitat de multă vreme statutul de membru al Uniunii Europene. Totuşi, performanţele economice ale ţării din ultimii 10 ani indică faptul că Turcia a beneficiat de faptul că nu este membru. AKP este foarte ambiguu. Partidul continuă să solicite aderarea, dar este destul de mulţumit să rămână în afară. Ei nu vor rigorile UE şi nici să ia parte la criza economică europeană.
Turcia este trasă în două direcţii: în primul rând Ankara are legături economice inevitabile în Europa care sunt afectate de criză, concentrate în mod ironic în duşmanul de altă dată al Turciei – Grecia. Mai important în acest moment este migrarea crizei terorismului islamist în Europa. De exemplu, musulmanii care trăiesc în Germania, sunt turci şi tratamentul turcilor de peste hotare reprezintă o problemă politică importantă în Turcia. Deşi Ankara şi-a exprimat dorinţa de a fi parte din uniune, nici realitatea economică, nici tratamentul turcilor şi a altor musulmani din Europa nu susţin acest fapt.
Într-un fel, politica Turciei o oglindeşte pe cea americană. Deciziile Statelor Unite în cele trei regiuni sunt făcute să permită un echilibru al puterilor locale, cu Washingtonul implicându-se în mod selectiv şi cu forţe limitate. Turcii se compară cu SUA în principii, cu şi mai puţină expunere ca americanii. Problema este că turcii sunt legaţi geografic, fiind pivotul acestor trei regiuni. Pentru SUA, rolul de pivot este opţional. Turcii nu pot lua decizii mai coerente, dar trebuie. Aşa că strategia Ankarei este să fie din ce în ce mai ambiguă, să fie o enigmă. Acest lucru va funcţiona până când puterile externe vor face imposibilă situaţia, conchide George Friedman pentru Stratfor.
Se încarcă comentariile...
