Geopolitica Turciei. Ce este neo-otomanismul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sursa: profit.ro
Sursa: profit.ro

În prima parte a acestei analize, am încercat să scoatem în evidenţă în principal felul în care se vede Turcia prin prisma unor teoreticieni renumiţi în geopolitică.

Matei Blănaru*

Dar şi cum unele segmente din aceste viziuni geopolitice externe totuşi se aplică Turciei în mod uimitor şi în privinţa situaţiei sale interne (disponibilă pe site-ul LARICS aici). În această a doua parte a analizei despre Turcia ne vom concentra atenţia pe scurt asupra felului în care vede regimul actual din Turcia geopolitica regiunii şi nu numai.

Geopolitica Turciei lui Erdoğan

Observând politica externă dusă de regimul Erdoğan, se poate observa o apropiere sensibilă faţă de Rusia (chiar din iunie, înainte de puciul eşuat din 2016, dar în special după), de China (ceea ce înseamnă foarte mult, ţinând cont că Turcia, care pozează în lider al lumii musulmane şi turcice, păstrează de multă vreme tăcerea pe subiectul acuzelor comunităţii internaţionale la adresa Chinei de deznaţionalizare forţată, încălcări ale drepturilor omului raportat la populaţia uigură musulmană de acolo), dar şi de lumea arabă şi de Orientul Mijlociu. Apropierea de acesta din urmă nu a mers totuşi foarte bine pentru Turcia, luând în considerare războiul din Libia în care s-a implicat foarte mult, acuzele de terorism şi susţinere a terorismului, dacă luăm în considerare apropierea Turciei de elemente teroriste radicale din Siria, apropiere observată la nivel internaţional, sau dacă luăm în considerare pariul Turciei pe Frăţia Musulmană. Mai menţionăm răcirea relaţiilor cu Israelul, tensionarea relaţiilor cu Arabia Saudită şi Iranul, nemaivorbind despre Siria, unde intervenţia armată a Turciei a antagonizat o parte din populaţia locală (care încă poartă o anumită ostilitate faţă de fostul asupritor, Imperiul Otoman, al cărui moştenitor Turcia actuală se revendică). Adică o apropiere clară a Turciei de blocul eurasiatic, deşi face parte din NATO (Alianţa Nord-Atlantică a blocului maritim). De curând, însă, asistăm la eforturi vizibile de la Ankara de a îmbunătăţi relaţiile şi cu Israelul şi cu Egiptul sau Arabia Saudită, probabil realizându-se acolo faptul că Turcia nu este singură în zonă şi nici nu este Imperiul Otoman la apogeul său de putere, după cum s-a discutat şi într-o dezbatere recentă LARICS disponibilă aici. De asemenea, războiul din Ucraina i-a oferit pe tavă lui Erdogan şansa de a se apropia din nou (după cum arată unele desfăşurări actuale de evenimente, şantajul este o armă des folosită la Ankara) şi de Occident, de SUA şi UE, în condiţiile conflictului acestora cu Federaţia Rusă.

captura

Foto: Ocupaţie turcească în nordul Siriei, 2020. Sursa: Carnegie Middle East Center

Neo-otomanismul

În lucrarea lui Darko Tanasković „De la Neo-otomanism la Erdoganism. Doctrina şi practica politicii externe a Turciei” întâlnim (pag. 48) o definiţie foarte concisă a ceea ce ar reprezenta de fapt acest neo-otomanism: „un amalgam ideologic de Islamism, Turcism şi Imperialism otoman.”

Toate cele de mai sus se înscriu perfect pe direcţia susţinută de noua înclinare doctrinară de la centru, respectiv neo-otomanismul promovat de fostul Ministru al Afacerilor Externe Ahmet Davutoğlu, de defunctul preşedinte Turgut Özal sau, mai ales, de actualul preşedinte Tayip Recep Erdoğan. Direcţia aceasta susţine implicarea activă (la nivel teoretic mai ales diplomatică, la nivel practic, al lui Erdoğan, din toate punctele de vedere) în fostele zone ale Imperiului Otoman, unde Turcia actuală beneficiază de perspective de „profunzime strategică istorică şi geografică”. Nu este clar ce înseamnă pentru ei „profunzime istorică şi geografică”, dar reiese clar interesul Turciei din punct de vedere geopolitic în toate zonele care au aparţinut Imperiului Otoman şi nu numai - Balcanii (de un interes insistent, unde Bosnia, Albania reprezintă principalii piloni ai Turciei în zonă), Orientul Mijlociu (unde Turcia vrea din nou să intervină militar în Siria) sau Caucazul. Se adaugă problemele nerezolvate cu Grecia din Marea Egee, unde Turcia nu priveşte cu ochi buni actuala împărţire a zonei şi insulele aparţinând Greciei, sau diferendul pe tema platoului maritim înconjurând insula Cipru, unde s-au găsit zăcăminte de hidrocarburi.

În continuare, iată explicit enunţată viziunea geopolitică a Turciei neo-otomaniste. Conform lui Ahmet Davutoğlu, în lucrarea sa „Strategic Depth: the International Position of Turkey” (2001), Turcia îşi poate asigura o poziţie geopolitică şi geoeconomică unică, la răscrucea continentelor, culturilor şi civilizaţiilor, destul de aproape de cele mai importante surse de energie - Ţările Golfului, Azerbaidjan (Marea Caspică), Federaţia Rusă. Turcia este văzută drept „inima Euro-Asiei”, marea „tablă de şah” pe care se joacă viitorul lumii. Autorul puncta că, spre deosebire de conceptele geopolitice actuale, Turcia trebuie să devină „naţiunea centrală” a noii ordini eurasiatice. Interesant este faptul că nu a folosit termenul de „stat”, ci de „naţiune”, iar în condiţiile în care se ştie exact unde începe şi unde se termină statul turc, ne putem întreba de unde începe şi unde se termină „naţiunea turcă” în viziunea susţinătorilor ideii pan-turcice neo-otomaniste?

captura

Sursa foto: foreign policy

Acelaşi Ahmet Davutoğlu, unul dintre principalii teoreticieni ai neo-otomanismului, după cum arată Darko Tanasković în aceeaşi carte menţionată mai sus, vedea „profunzimea strategică” aplicată conform următoarelor patru puncte:

1. „Probleme zero cu vecinii”, pe fondul unei relaţii mai active cu ţările vecine;

2. Multidimensionalitate - pentru a fi mai eficientă, în contextul schimbărilor de la nivel mondial, pe care le vede decisive pentru configurarea unei „noi ordini mondiale” în care ar vrea ca Turcia să aibă un rol mult mai important, susţine că Turcia nu trebuie să fie dependentă de un singur parametru important (ca de ex. NATO), presupunând relaţii tot mai strânse cu Rusia şi China;

3. Spargerea monopolului kemalismului asupra Ministerului Afacerilor Externe, reformarea acestuia în materie de diplomaţie şi diversificarea expertizei din punct de vedere al resurselor umane;

4. „Intensificarea ritmului lucrărilor diplomatice” - o mobilitate diplomatică mult mai mare, vizite şi invitaţii diplomatice mai multe (lucru extrem de vizibil şi în contextul actualului război din Ucraina, unde Turcia se doreşte insistent ca mediator), o activitate crescută din acest punct de vedere pe plan extern (de altfel, într-un document ce prezintă politica externă a Turciei de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe al Turciei - tradus şi în limba română! - se şi punctează laudativ că Turcia a devenit a cincea ţară a lumii raportat la reprezentarea diplomatică).

Vedem că sunt puse în aplicare cu conştiinciozitate toate cele de mai sus, în afară de primul punct, „probleme zero cu vecinii”. Războiul din Siria, problemele cu minoritatea kurdă, graniţa blocată în continuare cu Armenia şi nerecunoaşterea Genocidului Armean, probleme cu Grecia, probleme cu U.E., Iranul şi cu lumea arabă, tensionarea relaţiilor cu U.E. în urma deselor şantaje (cu obiective nu numai economice) cu migranţii găzduiţi de Turcia (nu toţi fiind sirieni), tensionarea relaţiilor cu aliaţii din NATO, pot fi considerate amprenta personală a lui Erdoğan. Cu toate acestea, după cum am spus şi mai sus, de curând asistăm la o schimbare de atitudine la Ankara faţă de multe dintre aceste probleme şi avem încercări parţial reuşite de remediere a relaţiilor cu Israelul, Egiptul sau unele ţări arabe. Desigur, nu şi faţă de Grecia, unde, după mai multe semnale pozitive, Turcia a survolat de curând cu numeroase avioane militare mai multe insule locuite aparţinând Greciei. Pe scurt, Ahmet Davutoğlu consideră orientarea pro-occidentală fundamentală a statului turc din viziunea lui Kemal Atatürk, alături de rezerva manifestată faţă de Orientul Mijlociu şi lumea islamică, drept o rupere nefirească de propriul trecut islamic şi otoman al Turciei.

Conceptul de „profunzime strategică” poate însemna doar conştientizarea unui trecut istoric şi profitarea de unele aspecte ale sale sau poate însemna mult mai mult, de exemplu legitimarea unor acţiuni în fostele zone de influenţă care depăşesc cadrul relaţiilor interstatale obişnuite (vezi cazul Siria sau chiar Irak). Dacă noţiunea de profunzime istorică îndeamnă mai mult cu gândul spre unele relaţii speciale din trecut (deşi, în mod obiectiv, în afară de minorităţile turce/turcice sau musulmane rămase în unele foste provincii otomane, Imperiul Otoman nu are o reputaţie prea bună nici în Balcani, nici în Orientul Mijlociu sau Caucaz), cea de „profunzime geografică” naşte speculaţii de cu totul altă natură şi departe de a fi liniştitoare pentru unele zone adiacente. Adăugând conceptul de „hinterland”, folosit uneori exact ca atare chiar de către Ahmet Davutoğlu, ne putem din nou face o imagine destul de exactă despre proiecţia geopolitică asupra viitorului unor zone adiacente de la Ankara.

Dacă ar fi să luăm lucrurile din perspectiva gândirii geopolitice a lui Karl Haushofer, avem de a face aici cu o pan-idee - neo-otomanismul este o astfel de pan-idee cu un impact deosebit în politica şi societatea turcă actuală. Otomanismul, Imperiul Otoman, moştenirea acestuia (deopotrivă culturală şi geografică) reprezintă pan-ideea care înflăcărează de la vârf de ceva vreme societatea turcă. Politica externă (declarativ şi practic) pare că merge pe linii trasate de această pan-idee. Inclusiv războiul din Siria, inclusiv declaraţii la adresa Bosniei sau Albaniei, inclusiv Organizaţia Statelor Turcice (unde chiar şi Ungaria este membru observator) sau celelalte organizaţii pan-turcice şi pan-turanice susţinute energic de Ankara, inclusiv implicarea în războiul civil din Libia. Includem expansiunea economică a Turciei în Balcani – inclusiv Serbia, Bulgaria, România (unde balanţa comercială a ajuns în câţiva ani să fie net în defavoarea României), nu uităm nici Republica Moldova, Ucraina, expansiunea economică din Caucaz, expansiunea militară din Libia şi chiar teritorială din Siria. Desigur, nu trebuie să considerăm aceasta drept un simplu idealism, sentimentalism, există şi raţiuni economice deosebit de pragmatice în aceasta, dar această pan-idee neo-otomanistă este cea care înflăcărează avântul societăţii turce, iar aceasta se vede inclusiv din discursurile de la cel mai înalt nivel: discursurile preşedintelui Erdoğan abundă în referiri la Imperiul Otoman, islamism, ghiauri, occident, duşmani reali sau imaginari ai Turciei.

Context actual

Înainte de concluzii, cu riscul de a ne repeta, punctăm pe scurt câteva dintre evoluţiile conflictuale ale politicii externe actuale a Turciei lui Erdogan, evoluţii care se înscriu întrutotul în caracteristicile neo-otomaniste arătate mai sus, respectiv islamism, turcism şi imperialism otoman:

1. Anunţarea şi ameninţarea cu o nouă intervenţie armată în nordul Siriei, cu riscul de a destabiliza total zona, aşa cum au avertizat şi SUA şi Federaţia Rusă, într-un extrem de rar consens. Intervenţie armată care, după cum anunţa chiar un oficial american, Secretarul de Stat pentru Orientul Mijlociu, Barbara Leaf, este posibil să se desfăşoare indiferent de opoziţia SUA.

2. Erdogan ameninţă Grecia „la fel ca acum un secol, să renunţe la vise şi acţiuni care vor duce la regrete şi să fie rezonabilă”. O trimitere directă la războiul dintre cele două din 1919-1922, pierdut atunci de Grecia, cu consecinţe umanitare dintre cele mai grave, cu excese ale ambelor părţi ale căror răni încă nu s-au vindecat complet. Probabil încă o încercare a lui Erdogan de intimidare în Mediterana şi Egee, vizând în mod direct pe plan intern şi emoţiile puternice ale cetăţenilor turci legate de acel război, desigur, în vederea alegerilor de anul viitor.

Aceste ameninţări vin după cele ale Ministrului de Externe turc Mevlüt Çavuşoğluconform cărora „Dacă Grecia nu opreşte această încălcare (n.r. prezenţă militară pe unele insule greceşti apropiate Turciei), suveranitatea insulelor va fi adusă în discuţie”. Adică nici mai mult nici mai puţin decât o ameninţare directă cu o invazie militară şi în Grecia. Grecia, pe de altă parte, susţine că prezenţa militară acolo este necesară din cauza încălcărilor repetate ale spaţiului său aerian de numeroase avioane militare turceşti.

3. Opoziţia la accederea Suediei şi Finlandei în NATO, cărora, nici mai mult, nici mai puţin, li se cere chiar să îşi schimbe legislaţia internă ca să satisfacă pretenţiile de la Ankara, dacă vor să intre în NATO. Erdogan pare să pretindă că adevăratul motiv ar fi faptul că cele două state adăpostesc elemente „teroriste” şi vrea să rezolve această problemă, deşi în mod interesant aceste pretenţii nu au nimic de-a face cu o altă pretenţie de la Ankara trecută de multe ori cu vederea, dar cu un posibil impact major, şi anume exportul liber de arme şi echipament militar din Suedia şi Finlanda către Turcia.

Ţinând cont de momentul ales de Turcia pentru aceste pretenţii şi şantaj, nu este de mirare că tot mai multe voci susţin că ţările NATO ar trebui să îşi facă planuri de rezervă pentru o alianţă fără Turcia. O analiză mai amănunţită punctând de câte ori Turcia a blocat proiecte sau acţiuni ale NATO susţinute de ceilalţi aliaţi poate fi citită aici. Tot mai mulţi oameni politici din SUA susţin că Turcia nu poate fi văzută drept un aliat, cu atât mai puţin un câştig la democraţie.

Parteneriatul strategic România – Turcia

În aceste condiţii menţionate mai sus şi nu numai, cum mai decurge parteneriatul strategic al României cu Turcia, în urma căruia deficitul comercial al României cu aceasta a ajuns la 1,4 miliarde de euro în 2020, deşi în urmă cu câţiva ani România era pe plus?

Acest parteneriat a fost semnat în 2011, în epoca lui Ahmet Davutoglu, menţionat mai sus ca un pilon principal al neo-otomanismului în Turcia. Conform unor declaraţii ale vremii „Parteneriatul vizează domeniile de maxim interes din cadrul relaţiei dintre cele două state şi anume, cooperarea în politica externă, în politica de securitate şi în mod special în lupta antiteroristă. Totodată, parteneriatul mai prevede, conform unei declaraţii de presă a preşedintelui României, consolidarea cooperării economice, lucru extrem de important mai ales în această perioadă când pe primele nouă luni ale anului 2011 volumul schimburilor economice dintre România şi Turcia a depăşit 3,5 miliarde euro, ceea ce înseamnă aproximativ 5 miliarde de dolari”. Documentul mai stabileşte o „consolidată cooperare în probleme de educaţie, de sănătate, de mediu, de ştiinţă şi cultură.

Cum mai este „cooperarea în politica de securitate” astăzi, când în urma războiului pornit de Rusia în Ucraina (război care constituie o ameninţare foarte mare pentru România şi interesele sale, aşa slab reprezentate în zonă, cum sunt), Turcia refuză să întărească NATO, cel mai important sprijin real al nostru în aceste vremuri, prin acceptarea accederii Suediei şi Finlandei la NATO? O vizită recentă a Ministrului de Externe al României în Turcia pare că a încercat o rezolvare timidă a situaţiei, fără vreo şansă reală de succes. Sigur, lucrurile ar putea fi mult mai rele, ne amintim de bărcile cu migranţi care traversau Marea Neagră din Turcia spre România sau hărţile prezentate de o televiziune publică din Turcia în 2020 în care indicau posibile noi rute de migraţie din Turcia care treceau prin România. Dar baza unui parteneriat strategic nu poate fi şantajul, nu? Oare unul dintre motivele pentru care Turcia pregăteşte un nou asalt în Siria este pentru a destabiliza din nou zona şi pentru a genera un nou val de migranţi cu care să şantajeze Europa, tocmai în acest context extrem de dificil al războiului din Ucraina?

captura

Foto: Sursa: TRT via Digi24

Anul semnării parteneriatului, 2011, coincide cu începerea declinului surplusului comercial al României în relaţie cu Turcia până la deficitul foarte mare actual. Dar nu numai că deficitul comercial actual este foarte mare, dar, în mod paradoxal, după semnarea acestui parteneriat strategic, valoarea exporturilor României către Turcia a început să scadă, exporturile Turciei către România crescând spectaculos. În 2020 exporturile României către Turcia au fost în valoare de 2,1 miliarde euro, adică sub nivelul din 2011, când s-a semnat parteneriatul. Deci iată ce a însemnat „consolidarea cooperării economice” menţionată mai sus la semnarea parteneriatului. Iată situaţia balanţei comerciale între România şi Turcia între 2009-2017:

captura

Foto: Balanţa comercială a României cu Turcia. Sursa: imm.gov.ro via Aurel Lazăr & Miruna Butnaru-Troncotă

Astfel că, dacă ne uităm fie şi numai la dimensiunea economică de mai sus, ne putem întreba pentru cine este strategic acest parteneriat? Pentru România sau Turcia? Pentru că nu pare să fie strategic pentru amândouă în aceeaşi măsură. Sigur că orice parteneriat strategic este în mod teoretic un câştig, dar ce faci atunci când câştigul se transformă în pierderi?

Dacă dimensiunea economică am văzut-o în linii mari mai sus, să aruncăm o privire şi asupra felului în care decurge parteneriatul strategic dintre România şi Turcia pe dimensiunea culturală. Iată un exemplu din 2021 cum în urma acestui parteneriat două moschei din Tulcea şi Constanţa vor fi restaurate, în timp ce vom avea şi un schimb de experienţă în restaurarea covoarelor şi o expoziţie cu tema „orientalismul din Şcoala Românească de la Balcic”. În regulă, dar de exemplu poate fi vorba la schimb şi despre restaurări de biserici creştine în Turcia? Greu de crezut, într-un loc unde Erdogan tocmai a retransformat în moschee simbolul creştinismului răsăritean, Catedrala Sfânta Sofia, care fusese transformată în muzeu de părintele Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk. Dimensiunea culturală a parteneriatului strategic merge într-o singură direcţie, urmând impulsul dat de dimensiunea economică?

În contraexemplu, pe pagina Ambasadei României din Turcia ultimele evenimente înscrise la Relaţii Bilaterale – Relaţii Culturale sunt un eveniment organizat în 2016 în Ankara, Zilele Culturii Române, unde avem o expoziţie de fotografie, un omagiu adus lui Brâncuşi şi tot în 2016 Ziua Mărţişorului, care „a fost organizată cu ajutorul Femeilor Artist din Turcia, care au expus câteva opere reprezentative.”. Deci nu Femeile Artist din România au expus, ci Femei Artist tot din Turcia. Unde este România în acest parteneriat strategic cultural?

Concluzii. Turcia - jucător strategic?

Zbigniew Brzeziński considera Germania şi Franţa printre jucătorii strategici geopolitici europeni. Statele care au posibilitatea de a fi jucători strategici, însă nu sunt chiar acolo încă, sunt numite „pivoţi geopolitici”, ca de exemplu Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia sau Iranul. După ultimele evenimente de pe arena internaţională, s-ar putea spune însă cu destulă certitudine că Turcia se mişcă şi încearcă să fie, dacă nu a devenit deja, un jucător strategic. Inconstanţele politicii externe neo-otomaniste de la Ankara, lipsa încrederii pe care o inspiră Erdoğan, iritarea generală trezită de unele acţiuni ale acestuia, însă, sunt efecte secundare ale acestei schimbări.

În încheiere, trebuie totuşi spus că întrebarea nu este ce se va întâmpla dacă Turcia nu va mai fi un „pivot geopolitic”, ci un jucător strategic, pentru că, într-un fel sau altul, deja a devenit asta. Ci întrebarea este dacă va fi un jucător strategic generator de stabilitate, aşa cum a fost un „pivot geopolitic” generator de stabilitate în perioada kemalistă, sau va genera instabilitate? Iar întrebarea următoare care se naşte este în favoarea cui va genera stabilitate sau instabilitate? Turcia este extrem de importantă şi pentru Heartlandul rusesc şi pentru „Midland Ocean”, dar există un punct până la care poţi merge cu amândouă.

Turcia lui Erdogan mizează puternic pe această multilateralitate a ei, pe această multivalenţă, cu multiple faţete şi vectori, stă într-o „îmbinare a civilizaţiilor”, dar tot în aceasta îi poate fi şi slăbiciunea dacă nu reuşeşte să-şi aducă o stabilitate şi responsabilitate în politica internă şi externă. Această îmbinare se poate transforma rapid într-un „conflict al civilizaţiilor”, iar situaţia internă a Turciei nu exclude deloc această ipoteză.

În orice caz, raportat la România şi toate ţările din zonă, dincolo de avântul economic, diplomatic al Turciei, cea mai mare greşeală ar fi să nu se conştientizeze la nivel profund aceste schimbări radicale de doctrină şi de viziune geopolitică de la Ankara, lucruri care, deocamdată, generează conflicte şi instabilitate în orice zonă consideră că îşi poate permite. De fapt, aceasta pare să fie şi singura limită a politicii neo-otomaniste de la Ankara – până unde îşi poate permite. Şi apoi mai face un pas. Asemănătoare, în multe privinţe, politicii revizioniste a „colegei” sale din Organizaţia Statelor Turcice, Ungaria, care, de curând, prin declaraţiile lui Viktor Orban a generat frustrare în Croaţia printr-o referire la porturi la Adriatica ce ar fi aparţinut de drept Ungariei, dar care le-au „fost luate”. În urma reacţiilor energice de la Zagreb, Ungaria şi-a moderat un pic poziţia printr-un secretar de stat în Ministerul de Externe al Ungariei care a spus că „Sperăm că prietenii noştri croaţi nu vor ceda isteriei presei”. Interesant de observat că o astfel de moderaţie în atitudine nu a venit niciodată şi în relaţia cu România sau cu „prietenii români” în urma declaraţiilor şi gesturilor tot mai agresive de la Budapesta, probabil încurajate şi de lipsa aproape completă de reacţie de la Bucureşti, după cum nota şi Prof. Dan Dungaciu într-o altă analiză aici.

Putin's massive table: powerplay or paranoia? | Vladimir Putin | The  Guardian
Putin's massive table: powerplay or paranoia? | Vladimir Putin | The Guardian

Foto: Vladimir Putin şi Emmanuel Macron. Sursa: The Guardian

Ca să facem şi o comparaţie poate necesară şi relevantă - dacă masa lungă la care Vladimir Putin şi-a primit invitaţii în ultima vreme a devenit faimoasă în întreaga lume, „tronul” lui Recep Erdogan şi atitudinea acestuia din această fotografie luată cu ocazia vizitei Miniştrilor de Externe ai României şi Poloniei în Turcia nu sunt cu nimic mai prejos, doar mai puţin mediatizate.

Desigur, de la „măreţia” unui trecut imperial în Rusia şi Turcia (dar şi în alte părţi), lucrurile înconjurătoare şi celelalte ţări se văd mai mici – din capătul unei mese lungi sau de pe un „tron”, în faţa căruia invitaţii au fost aşezaţi dinadins pe canapeluţe înguste şi joase, care îi silesc să adopte o poziţie uşor stânjenitoare şi de inferioritate. Iar „divanul” turcesc contemporan, ca şi politica acestuia, nu par cu mult diferite în simbolistică şi în esenţă faţă de cele de acum 3 secole.

Deci, ce este neo-otomanismul?

Desigur, nu la toţi, dar la unele personaje din Turcia singura diferenţă pare a fi că s-a schimbat turbanul pe o cravată şi un costum. Cel puţin asta reiese şi la poziţia lui Recep Tayyip Erdogan, mai sus, în 2022, comparând cu sultanul Ahmed al III-lea, în 1724.

captura

Foto: Recep Tayyip Erdogan în mijloc, stânga – Zbigniew Rau, dreapta - Bogdan Aurescu şi Mevlüt Çavuşoğlu. Sursa: twitter

captura

Foto: Sultanul Ahmed al III-lea primind vizita ambasadorului Franţei. Fragment dintr-o pictură de Jean-Baptiste Van Mour, 1724. Sursa: wikimedia commons

*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite