Geopolitica, diplomaţia şi confruntarea vaccinurilor: noua arhitectură relaţională globală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Coronavirusul a schimbat cariere şi oameni, societăţi, viaţa de familie şi pe cea comunitară de zi cu zi, dar şi relaţii internaţionale şi raporturi de putere globale. (Este un fapt, pe care l-am studiat, între altele, într-un volum realizat alături de colegii de la Centrul pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning).

 Dar, mai nou, vaccinul a ajuns concomitent un instrument de diplomaţienu rareori coercitivă, când provenienţa vine de la statele autoritare – de competiţie şi confruntare între producători şi ţări care asumă crearea vaccinurilor şi element de reaşezări sau confirmări geopolitice. Pe această bază, s-a dezvoltat o nouă arhitectură relaţională globală care se hrăneşte din iluzia că poţi să te salvezi individual şi-ţi poţi proteja cetăţenii prin izolare sau lock-down. În fapt, din pandemie ieşim doar împreună, iar acceptabilitatea măsurilor de izolare scade dramatic şi se apropie de final cu intrarea în această vară, oamenii fiind dispuşi să-şi asume riscurile confruntării cu infectarea mai degrabă decât să-şi pericliteze situaţia economică, sănătatea mintală şi distrugerea societăţilor în care trăiesc, a comunităţilor şi familiilor extinse.

Bătălia pentru vaccin: panaceul de după lockdown

Vaccinul a devenit simbolul speranţei ieşirii din recluziune şi izolare, panaceul pentru încheierea coşmarului pandemiei, orice ar însemna asta: pentru cei din categoriile vulnerabile, cei care trăiesc sub teroarea virusului, înseamnă ieşirea din starea de stres şi ieşirea la lumină, la aer curat, la plimbare şi mişcare; pentru cei mai tineri şi mai puţin expuşi, sau care consideră întreaga pandemie un moft - uitându-se şi invocând cifrele cazurilor grave şi critice, respectiv a categoriilor de vârstă vizate - înseamnă tot un sfârşit al stresului recluziunii, limitării mişcării şi socializării, respectiv a portului măştii. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa, iar aşteptarea excesivă a vaccinului ca soluţie absolută s-ar putea dovedi o nouă mare dezamăgire pentru categorii întregi de persoane.

Pandemia a creat numeroase instrumente pentru reaşezări globale, relaţionale, politice conjuncturale sau cu bătaie mai lungă. Astfel, momentul de izbucnire a pandemiei a determinat pentru China – beneficiară a sprijinului universal, în faza iniţială – un instrument şi o pârghie de dominaţie şi bunăvoinţă exhibată prin celebra „diplomaţie a măştilor”. Numai că s-a dovedit că pandemia a însemnat şi expunerea unor practici nepotrivite, atât comerciale cât şi de producţie, prin care China a reuşit să monopolizeze producţia manufacturieră şi să acapareze bucăţi mari din lanţurile de producţie mondiale. Rezultatul a fost că toate statele lumii, practic în acelaşi timp, au trebuit să obţină aceleaşi produse de la, practic, acelaşi producător.

Pe de o parte, producţia nu era pregătită să facă faţă. Apoi nenumăraţi întreprinzători chinezi şi intermediari au profitat de cerere pentru a ridica preţurile, pentru a profita de nenorocirea şi suferinţele oamenilor, devenind „îmbogăţiţii de război” ai crizei. Punerea emblemei Chinei pe aceste aspecte, aceeaşi Chină care s-a dovedit şi responsabila de acapararea pas cu pas a lanţurilor şi lungirea lor, a adus prejudicii şi costuri Beijingului. Şi nu vorbim aici despre responsabilitatea declanşării panemiei, atribuită direct în epoca Trump Chinei, în mod direct şi explicit, acuză pe care nu o poate înlătura recenta vizită la Wuhan a experţilor OMS şi afirmaţiile dubioase făcute de unii din reprezentaţi. Nu mai puţin costisitoare s-a dovedit calitatea slabă a unora dintre mărfurile livrate pe sume mari – vezi măştile – sau tentaţia condiţionării politice a livrărilor privilegiate a acestor produse de către Beijing şi PCC.

Din „diplomaţia măştilor”, sau cea a ajutorului umanitar ultramediatizat şi ostentativ al Chinei – care a îmbrăcat şi haina propagandei, cu toate instrumentele împrumutate de la războiul informaţional rus – am ajuns la acumularea costurilor în dreptul Beijingului, în faza a doua a pandemiei, iar această experienţă pare să se repete, din nou, astăzi, la nivelul vaccinurilor. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a fost văduvită de instrumente odată ce sănătatea nu intra în atribuţiile Comisiei Europene, iar statele membre (ca şi partenerul transatlantic) s-au lansat în politici concurenţiale şi individualiste în prima fază a crizei.

Ulterior, solidaritatea a revenit, UE a început să-şi joace rolul şi a asumat achiziţia centralizată de produse, aşa cum a asumat şi achiziţia de vaccinuri centralizat, pentru toate statele membre. Şi apogeul refacerii solidarităţii şi relansării rolului major al UE a fost momentul în care au fost mutualizate creditele pentru fonduri de combatere a pandemiei şi relansare economică. Aici, în faza vaccinurilor, doar două episoade au umbrit imaginea UE: episodul producţiei în comun de vaccinuri şi rivalităţii cu Marea Britanie – accentuată de percepţia unor state vest europene după Brexit – cu afectarea graniţei inter-irlandeze pentru câteva ore, după o alegere nefericită a Comisiei în privinţa livrării de vaccinuri în insulă, şi lipsa solidarităţii explicite şi la timp cu statele asociate din Balcanii de Vest, care aspirau la integrare europeană, şi cu statele din spaţiul post-sovietic, lăsate în afara mecanismelor de procurare occidentale.

În fapt, bătălia pentru vaccin a însemnat şi perspectiva pentru o relaxare şi relansare naturală a economiilor constrânse de lockdown, dar şi o îmbunătăţire a imaginii publice a liderilor acestor state, acuzaţi fie că nu au grijă de populaţia expusă infectării, fie de blocarea economiei prin lockdown şi condamnarea unor întregi categorii la faliment personal şi familial, ca să nu spunem direct la foamete. Limitele acestui aparent panaceu, vaccinul, s-au dovedit tocmai prin lipsa unui efort global concomitent cu viteza de migrare a tulpinilor în zonele necontrolate. Astfel, atât blocarea frontierelor şi a traficului s-a dovedit o măsură iluzorie, mai degrabă psihologică decât eficientă în pandemie, în plus vaccinarea în masă într-un stat izolat s-a dovedit o copilărie dacă efortul nu e dezvoltat la nivelul întregii umanităţi. Iar limitele tehnice ale producerii şi distribuţiei vaccinului au arătat, deopotrivă, că este iluzorie ideea încheierii pandemiei pe această bază şi că, în fapt, mult mai rezonabil este să considerăm o combinaţie între vaccinare şi adaptare a omului ca specie la coabitarea cu virusul COVID-19.


FOTO EPA-EFE

Vaccinul Sinopharm anti-COVID-19 FOTO EPA-EFE

Diplomaţia vaccinurilor: de unde îl procurăm? Rolul Chinei de exportator al unui instrument de dominaţie globală

Apariţia şi declararea pandemiei a dat naştere unui sentiment de urgenţă şi unei nevoi explozive a unor anumite tipuri de produse, toate aflându-se în China sau – cazul antibioticelor – produse fie de China-60%, fie de India-20% dar tot cu materia primă adusă din China. Asta în prima fază. Fuga după un leac a deschis competiţia dintre ţările cu tehnologii avansate în materie de produse farmaceutice, vaccinuri şi industria sănătăţii, cu soluţii succesive care de care mai bune. Lăsând la o parte teoriile conspiraţiei, trebuie să constatăm obiectiv că resursele globale ale lumii s-au reorientat de la călătorii, turism, vacanţe, automobile, hoteluri şi zboruri aeriene către industria farmaceutică şi de medicamente, internet, tehologii şi repararea apartamentelor şi a caselor de locuit, dar şi către cercetarea ştiinţifică şi tehnologică majoră. Dacă China a fost câştigătorul primei runde a competiţiei, în primele momente, în faza a doua Occidentul şi marile centre de cercetare în materie farmaceutică şi de vaccinuri din SUA, Marea Britanie şi Europa au devenit dominante.

Soluţiile în privinţa vaccinurilor au fost multiple. Iar alegerea unei surse pentru dobândirea unui vaccin a avut mai întâi amprenta încrederii şi, abia ulterior, pe cea geopolitică. Statele Unite sub Donald Trump au investit în vaccinuri, ca şi Europa, însă politica administraţiei americane a fost de a nu contribui la COVAX, programul de ajutorare a ţărilor sărace în materie de vaccinuri, ci de a îndestula, în primul rând, propria nevoie internă. Această abordare a creat o cerere pentru vaccinurile de ultimă generaţie şi o dorinţă de a accede la aceste produse. Într-o formă mai nuanţată, Europa – UE cu precădere, dar şi Marea Britanie – a recurs la aceeaşi formulă de a ajunge la vaccin şi de a vaccina cât mai repede un procent cât mai mare din populaţia proprie, concomitent cu blocarea frontierelor individuale – Spaţiul Schengen fiind, de facto, mort – dar şi frontierele europene către terţi. E adevărat, UE a propus şi a şi recurs la formula de a sprijini statele mai sărace ale lumii, însă nivelul producţiei şi cererea internă, dată de creşterea numărului de infectări, a limitat generozitatea europenilor.

China a funcţionat diferit cu cele 5 tipuri de vaccinuri ale sale. După ce a declarat că a eradicat pandemia – după o dramă în Wuhan pe care nu se ştie dacă generaţiile viitoare vor putea să o cunoască în adevărata sa amploare – China nu a avut unde să-şi testeze vaccinurile în faza a treia, de masă, de aceea a încheiat acorduri cu terţe state, în paralel cu scheme de împrumuturi elaborate pentru terţi şi promisiuni de livrare rapidă. China a marşat – ca şi în cazul Belt and Road Initiative sau în cazul materialelor din prima fază a pandemiei - pe exportul vaccinurilor şi pe folosirea acestei generozităţi interesate ca instrument de influenţă, ca pârghie de dominaţie şi ca formulă de dominaţie globală. Producţia sa enormă şi lipsa presiunii unei afluenţe de cazuri interne au făcut ca propria sa populaţie să nu aibă nevoie să fie vaccinată – ar fi consumat întreaga producţie – ci să poată exporta vaccinurile. Şi de aici, ca şi în cazul Drumului Mătăsii, promovat azi ca soluţie de relansare economică în unele state central asiatice şi chiar europene, iniţiativa vaccinurilor a început să aducă costuri.

Dacă din Occident vaccinurile erau costisitoare, de ultimă generaţie, din China ele veneau gratis, sau cvasi-gratis şi erau oferite cu generozitate. Costurile la procurare erau foarte mici, incomparabile cu cele occidentale, chiar dacă eficienţa a început să se probeze că e dubitabilă – în Brazilia se validase 50%, dar promisiunile şi realizările, aşteptările populaţiei s-au dovedit chiar mai reduse, iar pentru unele dintre vaccinurile chineze rezultatele erau de-a dreptul irelevante. Apoi unele veneau cu credite care creau, în bine cunoscutul format de dominaţie economică prin constrângerea datoriilor, dependenţă şi mai ales condiţionare politică. China nu a învăţat lecţia costurilor şi pierderilor de imagine şi prestigiu al procedeului similar folosit la începutul pandemiei, cu ventilatoarele, măştile şi instrumentele necesare combaterii pandemiei, şi au continuat condiţionarea politică ce însoţea formulele de livrare a vaccinurilor, cu precădere în ţările în curs de dezvoltare.

Şi dacă pe termen scurt lucrurile au funcţionat în varianta chineză, stilul său de diplomaţie a vaccinurilor a avut aceeaşi soartă cu diplomaţia măştilor: costuri reduse dar la pachet cu condiţionare politică, calitate redusă şi promisiuni mari decontate în eşecuri, dezamăgiri şi probleme cu toxicitatea şi eficienţa acestor vaccinuri. Însă pentru ţările cu probleme în a oferi propriei populaţii perspectiva unui vaccin, speranţa de care avea nevoie, varianta vaccinului chinez a fost o soluţie impusă, obligatorie şi pe care şi-o puteau permite şi care era la îndemână, care putea fi măcar un paleativ psihologic pentru propria populaţie până la apariţia disponibilităţii vaccinurilor reale, serioase, occidentale, validate. Dar scumpe. Şi greu de obţinut, din caua producţiei restrânse.

Geopolitica vaccinurilor: spune-mi cu cine te însoţeşti. De la aşteptări la competiţii politice şi gepolitice

Aceste condiţionări au dublat o adevărată geopolitică a vaccinurilor, cu două componente: reafirmarea opţiunilor şi confirmarea faliilor de încredere şi relaţională respectiv bătălia pentru spaţiile de dispută dintre blocuri. Rusia şi-a creat propriul vaccin, într-o formă clasică, cu eficienţă discutabilă – între rate dubioase şi neconcludente de succes şi protecţie şi peste 90% în varianta publicată pe bani de statul rus în revistele prestigioase în domeniu, dar fără transparenţă şi prezentare de date concrete, ba chiar cu identificarea unor copieri de rezultate şi lipsa unor secvenţe în testare. Şi cu un Putin care a refuzat să se vaccineze cu propriul vaccin. Dar asta i-a permis să intre în joc, cu relevanţă de influenţă geopolitică regională, şi de a-şi afirma şi testa legăturile geopolitice aflându-se în joc.

Asfel, au început reaşezările globale în privinţa sursei vaccinurilor. Şi relevanţa a fost la nivelul lumii întregi. Dacă SUA a marşat pe ideea vaccinurilor americane proprii utilizabile cu preponderenţă de americani, sosirea lui Joe Biden la Casa Albă a sporit doar organizarea şi viteza de vaccinare dar şi contribuţia la programul COVAX. Vizată de cele mai multe cazuri de infectare din lume şi cu pandemia subiect al dezbaterilor electorale de prim plan, noua administraţie americană a fost blocată în privinţa perspectivelor de nevoia vaccinării masive a Americii în următoarele 4-6 luni.

Opţiunea britanicilor venită, în mare parte, din aceleaşi considerente, la al treilea val de lockdown, a dat naştere unei preeminenţe a nevoii vaccinărilor – ca şi în cazul statului Israel, dar pe alte baze, respectiv oferirea datelor şi efectelor la scară largă către producător – de unde reacţia europenilor faţă de această discriminare şi, respectiv, episodul nefericit care a vizat blocarea exportului de vaccinuri peste graniţele UE. Cum unul dintre cele mai importante vaccinuri era un produs britanico-suedez, produs atât în Regat cât şi pe continent, acest episod a permis o nouă manifestare de natură geopolitică, lesne de interpretat ca fiind rezultatul sancţionării şi retorsiunii la adresa Londrei pentru Brexit. Reacţie nepotrivită, oprită imediat, dar venită cu costuri majore.

Uniunea Europeană a reuşit să mutualizeze cererea şi să realizeze negocierea comună, reuşind să obţină un preţ bun pentru toate statele membre. Astfel a evitat rivalităţile, competiţia directă şi preeminenţa marilor actori în detrimentul celorlalţi, mai ales că statele europene au rămas printre protagonistele majore ale infectării. Dar chiar şi aici, în afara episodului disputei cu Marea Britanie şi a întârzierii sprijinului pentru state terţe asociate şi partenere din Balcanii de Vest şi Parteneriatul Estic, a participării salutare la programul COVAX, UE nu a reuşit să conteze în export şi influenţă, deşi multe idei au venit în acest sens: 13 state din Europa Centrală şi de est, inclusiv România, au introdus solicitarea de sprijin pentru statele asociate din Balcani şi Parteneriatul Estic, iar Franţa a continuat să insiste pe programul COVAX pentru statele africane. Republica Moldova are promisiunea fermă a României pentru doze de vaccin, iar Albania a primit aceeaşi promisiune din partea unui stat european a cărui identitate nu a fost dată publicităţii. Aceasta a fost componenta geopolitică europeană.

Rusia a vizat statele din spaţiul post-sovietic, cu precădere din Asia Centrală, Belarusul şi Armenia, în timp ce diferenţa a făcut-o China în toate aceste state. Serbia şi Bosnia Herzegovina au optat pentru Sputnik V, Serbia având şi o sursă chineză, deopotrivă. Balcanii de Vest s-au dovedit un spaţiu de rivalitate crescută pe toate cele trei direcţii – Occidentul, Rusia şi China. La nivelul UE, Ungaria a fost singurul stat care a preluat vaccinul rusesc. În schimb, China a vizat din start Asia de sud-est, dar imediat s-a întins la nivelul întregii lumi, cu precădere în spaţiul statelor în curs de dezvoltare şi sărace. Geopolitica chineză a fost mai extinsă.

China National Biotec Group (CNBG), a vizat testarea şi distribuirea în Argentina, Bahrain, EgiptIordaniaMorocPakistan, Peru şi Emiratele Arabe Unite. Serbia a fost parte a acestor testări, dar ulterior au existat contradicţii în această rivinţă. Sinovac a vizat BangladeshBrazilia, Chile, Indonezia, Turcia şi Filipine, dar în Bangladesh s-a manifestat disputa sino-indiană şi testele au fost stopate. CanSino a făcut teste în MexicPakistan, Rusia, Arabia Saudită şi Chile. În Canada, testarea a fost blocată în august 2020, iar Uzbekistan pare să fi testat produsul Sinopharm. Toate aceste state care au participat la teste au încheiat acorduri de procurare din China, cu precădere: Indonezia - 50 de milioane de vaccinuri, Turcia - 20 de milioane, Emiratele Arabe Unite au fost prima ţară care a validat un vaccin extern pentru întreaga populaţie.


FOTO Shutterstock

Statele Unite China FOTO Shutterstock

Confruntarea vaccinurilor: eficienţă, relevanţă, siguranţă, toxicitate, eficienţă, garanţii pe termen mediu şi lung

Dacă China a fost prima ţară care a produs, testat şi distribuit vaccinuri, prezentate ca sigure şi eficiente – la care s-a adăugat formula “la preţuri acceptabile” şi cu scheme de finanţare avantajoase a procurării lor, în cantităţile necesare, ca şi în cazul diplomaţiei măştilor, şi aici au apărut efectele secundare şi elementele confruntării vaccinurilor. Astfel, rezultatele nefericite şi discutabile ale CanSino s-au extins la nivelul întregii producţii de vaccinuri chineze, mai ales că disputa internă din Brazilia, între preşedintele trumpist Bolsonaro şi un guvernator de Sao Paolo, care a angajat cumpărarea a 46 milioane de vaccinuri chineze, după testare, a arătat eficienţa de sub 50% a acestor vaccinuri de top chineze.

Acest fapt, combinat cu veştile despre eficienţa de 95-97% ale Pfizer şi Moderna au aruncat în aer naraţiunea chineză şi propaganda cu care se distribuiau vaccinurile pe bani, în scheme de creditate costisitoare şi împovărătoare pentru statele în curs de dezvoltare şi ţările sărace vizate. China s-a dovedit că vinde un vaccin clasic, cu caracteristici discutabile, în timp ce vaccinurile occidentale erau bazate pe tehnologia ARN modernă şi eficientă, aflată în cercetare de mulţi ani. Şi de data aceasta, investiţiile de lungă durată în cercetare şi tehnologie de ultimă oră au adus în prim plan opţiunile occidentale de vaccinuri, subminând formula chineză dar şi pe cea rusă, deopotrivă.

China a contracarat cu programele sale de finanţare a propriei producţii, oferind doze numeroase şi suficiente, la preţuri incomparabil mai reduse, ba chiar şi un împrumut de un miliard de dolari pentru statele Americii Latine şi caraibiene pentru achiziţia de vaccinuri. Însă lupta era deja pierdută, şi nu mai era vorba despre opţiunea geopolitică la mijloc – ca în cazul Indiei, Bagladesh-ului, sau al Braziliei: pentru unele state şi unii lideri, de data aceasta problema era să obţii un vaccin, orice vaccin, pentru a nu pierde definitiv sprijinul populaţiei.

Confruntarea a fost directă, după cum am văzut, în spaţiul post-sovieticRepublica Moldova nu a scăpat, prin presiunea lui Dodon de a aduce vaccinuri ruseşti, dar şi pentru opţiunea separatiştilor nistreni pe aceeaşi direcţie. Dar şi în Balcanii de Vest am avut aceleaşi competiţii, în paralel cu alegerile şi opţiunile geopolitice. Cazul cel mai dramatic a avut loc – şi are – în Ucraina. Aici preşedintele Zelenski se află în imposibilitatea de a livra un vaccin populaţiei, fiind obligat să promită accesul la o variantă occidentală de top în paralel cu achiziţia unor tranşe de vaccinuri chineze, în timp ce opoziţia pro-rusă face propaganda şi tam-tam pentru achiziţia vaccinurilor ruse. Acelaşi lucru, de politizare şi rivalitate legată de orientarea strategică, s-a întâmplat în Bosnia Herzegovina între zona sârbă pro-rusă şi cea pro-occidentală.

Dar partea cea mai complicată a procesului şi rivalităţilor a venit din confruntarea de imagine, prin subminarea produsului competitorului. Iar campaniile cele mai virulente nu s-au regăsit în Europa, ci în Africa. Lăsând la o parte teoriile conspiraţiei, războiul informaţional şi propaganda directă, confruntarea s-a transferat la nivelul disputelor politice din interiorul statelor, dar mai ales între partide politice cu orientări şi finanţări venind din surse distincte, una pro-occidentală, alta pro-rusă sau filo-chineză.

Cum Rusia nu a ajuns la producţia necesară pentru a acoperi toate promisiunile, bătăliile se duc pe cantităţi reduse aici, dar în cazul Chinei, confruntarea s-a dus între reproşurile pe componenta de prestigiu, eficienţă, relevanţă, siguranţă, toxicitate, incriminate – în parte pe bună dreptate – produselor sale şi propaganda comună sino-rusă vizând vaccinurile occidentale care nu sunt accesibile, sunt scumpe, Occidentul e egoist şi nu doreşte să dea din ştiinţa şi produsele sale lumii, păstrează doar pentru statele bogate, în plus nu prezintă garanţii pe termen mediu şi lung – normal, deoarece producţia acestor vaccinuri nu a permis evaluarea statistică după 2, 5 sau 10 ani pentru simplul motiv că au doar 6-7 luni de când au fost produse şi testate pe oameni (lucru aplicabil tuturor vaccinurilor). Rezultatul a fost subminarea globală a încrederii generale în vaccinuri Anti-Covid şi în vaccinare, de unde o mare problemă globală a combaterii pandemiei.


FOTO Shutterstock

Vaccin Pfizer pentru Coronavirus linie de productie FOTO Shutterstock

Problemele gestionării pandemiei, aşteptărilor oamenilor, oboselii măsurilor restrictive, acceptabilităţii sociale a închiderii vieţii sociale şi comunitare

Câteva concluzii se detaşează deja din experienţa vaccinării târzii şi incomplete şi de la al doilea/al treilea val de izolare în case:

  • capacitatea de producţie şi distribuţie a vaccinurilor este net inferioară vitezei de evoluţie a pandemiei şi de schimbare a tulpinilor; eficacitatea acestora ar putea fi pusă sub semnul întrebării, ca şi sezonalitatea lor dacă funcţionează după modelul gripei.  
  • pentru a fi eficientă, acţiunea de vaccinare trebuie să fie una globală, nu secvenţială, pe ţări; în acelaşi timp, izolarea teritoriilor şi închiderea frontierelor este doar o iluzie de factură psihologică şi nu o măsură reală de stopare a răspândirii virusului;  
  • rivalităţile şi subminarea calităţii vaccinurilor produse – chiar dacă cu bază reală, în privinţa unora - prin campanii dirijate, au dus la o reacţie la scară mare împotriva vaccinării în general;  
  • acceptabilitatea măsurilor de izolare pentru populaţie scade dramatic şi se apropie de final cu intrarea în această vară, oamenii fiind dispuşi să-şi asume riscurile confruntării cu infectarea mai degrabă decât să-şi pericliteze situaţia economică, sănătatea mintală şi să accepte formulele de efecte secundare ale măsurilor de gestionare a pandemiei, traduse prin distrugerea societăţilor în care trăiesc, a comunităţilor şi familiilor extinse.  
  • se vădeşte, fără drept de apel, avantajul apartenenţei la familii puternice instituţionale, economice şi geografice, jucători regionali/globali potenţi, şi cu capacitate tehnologică de producere a unui vaccin, dar şi cu capacitate economică pentru traversarea stării de lockdown, şi a relansării post-pandemie. Statele medii şi mici, rămase singure în furtună, în faţa pandemiei, au capacităţi mult mai reduse de a supravieţui şi de a se relansa, fiind vulnerabile şi expuse.

În privinţa reducerii dramatice a acceptabilităţii măsurilor de constrângere şi limitare a libertăţii de mişcare, aceasta e accentuată de politizarea situaţiei şi emergenţa forţelor politice construite pe contestarea pandemiei, a tratamentelor, a vaccinurilor, sau pe valorificarea reacţiilor impopulare partidelor de mainstream, nu rareori realizată şi prin valorificarea teoriilor conspiraţiei şi a propagandei anti-Covid, ca şi profitarea de formele de reacţie individuală la criză, de negare a ameninţării ca modalitate de a gestiona psihic situaţia suferinţelor date de pandemie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite